Gaseste un avocat specializat

Avocatoo magazin GDPR

Îmbrăcămintea religioasă în sala de judecată

CEDO, Hamidović c. Bosnia și Herțegovina

Libertatea de gândire, de conștiință și de religie este reglementată de art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit par. 1: „Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor”.

În viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului[1], conținutul art. 9 din Convenție reprezintă unul dintre fundamentele unei societăți democratice, întrucât, în special dimensiunea religioasă a acestuia constituie un element vital în formarea identității unei persoane și a concepției acesteia despre viață[2].

În realitate, textul art. 9 din Convenție cuprinde două mari libertăți: libertatea unei persoane de a avea propriile convingeri, indiferent de natura lor (i.e. filosofică, politică, religioasă, etc.), libertate absolută, în sensul în care nu admite limitări, adică statul nu poate să impună unei anumite persoane ce să gândească sau să-i schimbe convingerile; și libertatea unei persoane de a-și manifesta convingerile, libertate relativă, care admite limitări în anumite condiții întrucât, prin ”punerea în practică” a convingerilor sale, persoana interacționează cu cei din jurul ei, iar drepturile și libertățile acestora trebuie să fie la rândul lor protejate[3].

Curs online GDPR

Una dintre numeroasele forme prin care o persoană își poate manifesta convingerile religioase este portul unor haine sau a unor simboluri cu caracter religios. În viziunea Curții, o astfel de manifestare intră sub incidența textului art. 9 din Convenție și trebuie să se bucure de protecție într-o societate democratică care tolerează și susține diversitatea și pluralismul în sfera religioasă[4].

În cauza Hamidović c. Bosnia și Herțegovina[5] s-a pus problema dacă pedepsirea unui martor pentru refuzul de a-și scoate scufia la ordinul instanței reprezintă sau nu o încălcare a libertății sale religioase.

În fapt, reclamantul, care era un membru al unui grup local militant pentru ramura Wahhabi a Islamului, fusese chemat să depună mărturie într-un proces penal în care erau implicați alți membri ai grupului, acuzați de comiterea unor infracțiuni de terorism[6]. Acesta a fost citat și s-a prezentat în mod corespunzător la proces, unde însă, ca urmare a refuzului său de a-și scoate scufia la cererea instanței în acest sens, susținând că este obligația sa să o poarte mereu[7], a fost găsit vinovat de infracțiunea de sfidare a curții – „contempt of court” și sancționat cu amendă în valoare de 5.000 de euro. Instanța de apel a redus cuantumul amenzii la 1.500 de euro, însă a menținut hotărârea primei instanțe sub celelalte aspecte. Având în vedere că reclamantul a refuzat să efectueze plata, suma a fost transformată în 30 de zile de închisoare, care au fost executate.

Reclamantul a invocat faptul că sancționarea sa pentru refuzul de a-și îndepărta scufia a constituit o ingerință nelegală în libertatea sa de a-și manifesta convingerile religioase, întrucât o astfel de conduită nu apărea ca interzisă de legea națională în cadrul unui proces. Pentru ca o ingerință a statului într-un drept sau într-o libertate relativă să fie admisibilă, aceasta trebuie să îndeplinească trei condiții:

  1. să existe o bază legală internă pentru acea ingerință;
  2. să existe un scop legitim pentru care s-a recurs la ea;
  3. ingerința să fie necesară într-o societate democratică[8].

Cu privire la primul aspect, Curtea de la Strasbourg a arătat că, deși nicio lege națională nu interzicea unei persoane să poarte o scufie într-o sală de judecată, restricția s-a bazat mai degrabă pe competența judecătorului de a asigura buna desfășurare a procesului, notându-se că reclamantul fusese informat despre regulile aplicabile și despre consecințele nerespectării lor. În concluzie, această condiție a apărut ca îndeplinită.

Referitor la existența unui scop legitim pentru care statul ar putea interveni pentru limitarea exercitării libertății unei persoane de a-și manifesta convingerile, acesta trebuie să fie unul prevăzut de art. 9 par. 2 din Convenție[9] sau unul aflat în legătură directă cu acestea – ele fiind prevăzute în mod exhaustiv. Curtea a decis că și această condiție a fost îndeplinită, scopul luării măsurii fiind acela de a proteja drepturile și libertățile altora, putându-se stabili o legătură directă între acest scop și interesul menținerii valorilor laice și democratice în societate[10].

Cu privire la caracterul necesar al măsurii într-o societate democratică, Curtea a constatat că această condiție nu a fost îndeplinită. Curtea este conștientă de faptul că instanța a avut o sarcină dificilă în menținerea ordinii și a bunei desfășurări a procesului penal, având în vedere că unii participanți ai acestuia aparțineau de un grup religios care se opunea conceptului statului laic și care recunoștea doar judecata divină. De asemenea, s-a recunoscut că în asemenea situații statului i se lasă o marjă largă de a aprecia care din interesele aflate în conflict va prevala. Însă, cazul de față privește un martor într-un proces penal, care de altfel a avut o atitudine corespunzătoare de-a lungul procedurilor, spre deosebire de inculpați, care aparțineau aceluiași grup religios[11] și care nu au manifestat o asemenea atitudine. Situația trebuie distinsă de portul de îmbrăcăminte și simboluri cu caracter religios la locul de muncă sau de către funcționari care exercită o autoritate oficială. Din datele speței nu există motive care să pună la îndoială convingerile religioase ale reclamantului sau faptul că acesta ar fi acționat potrivit unei agende ascunse pentru a incita alte persoane la a respinge valorile laice și democratice ale statului[12]. De asemenea, nu a existat niciun indiciu conform căruia reclamantul nu a vrut să depună mărturie sau că a manifestat o atitudine lipsită de respect. În aceste circumstanțe, pedepsirea reclamantului pentru infracțiunea de „contempt of court” pentru singurul motiv al refuzului său de a-și scoate scufia nu constituie o măsură necesară într-o societate democratică, aceasta fiind prin urmare o violare a libertății sale de a-și manifesta convingerile religioase, libertate reglementată și protejată de art. 9 din Convenție.

În concluzie, formele de manifestare a convingerilor unei persoane sunt diverse și numeroase, iar protecția de care se bucură acestea variază de la caz la caz. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prezintă o evoluție constantă ce merită o analiză atentă pentru a ne asigura că drepturile și libertățile fundamentale ale unei persoane se bucură de o protecție reală și efectivă.

 

Bibliografie:

Curs online GDPR

  • Radu Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații. Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2008;
  • Ghid privind articolul 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, disponibil pe echr.coe.int;
  • CEDO, Eweida și alții c. Regatul Unit, 2013;
  • CEDO, Hamidović c. Bosnia și Herțegovina, 2017;
  • CEDO, Kokkinakis c. Grecia, 1993.

 

 

[1] În continuare CEDO.

[2] CEDO, Kokkinakis c. Grecia, 1993, par. 31.

[3] Radu Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații. Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 320.

[4] CEDO, Eweida și alții c. Regatul Unit, 2013, par. 94.

[5] Disponibilă pe www.echr.coe.int.

[6] CEDO, Hamidović c. Bosnia și Herțegovina, par. 6, par. 28.

[7] Ibidem, par. 7.

[8] Radu Chiriță, op. cit., p. 321.

[9] „(…) pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora”.

[10] CEDO, Hamidović c. Bosnia și Herțegovina, par. 35.

[11] Ibidem, par. 6.1.

[12] Ghid privind art. 9 din Convenție, p. 34 par. 96. Disponibil pe www.echr.coe.int.

Avocatoo magazin GDPR

Comments
Se incarca...