ICCJ. Decizia 805/2016. Despagubiri pentru incalcarea drepturilor morale de autor.

Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Drept de autor.

Index alfabetic : drepturi morale

  • interpret
  • operă muzicală
  • daune morale

Legea nr. 8/1996, art. 10 alin. (1) lit. b), art. 96 alin. (1) lit. a)

În ceea ce privește modalitatea concretă de exercitare a dreptul autorului/interpretului de a pretinde recunoașterea calității de autor/interpret, și anume a modului de exercitare ce constă în a cere ca numele său să figureze pe opere/să fie menționat în legătură cu interpretările, Legea nr.8/1996 nu conține o dispoziție generală care să se aplice tuturor operelor/interpretărilor indiferent de natura acestora, de modalitatea de aducere la cunoștința publică, astfel că nu se poate reține existența unei obligații, în general, de a menționa numele autorului/interpretului ori de câte ori este prezentată opera/interpretarea, indiferent de modalitatea în care se realizează acest lucru.

Astfel, în art. 10 alin.(1) lit. b) din Legea nr.8/1996 se prevede doar dreptul moral de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei, iar în art. 96 alin. (1) lit. a) doar dreptul moral de a pretinde recunoașterea paternității propriei interpretări sau execuții. Prin urmare, dacă nu există o dispoziție legală care să prevadă expres maniera în care se realizează acest drept într-un caz particular, dreptul autorului/interpretului de a-și asocia numele cu opera/interpretarea se manifestă diferit în funcție de genul operei și de natura suportului acesteia, a destinației acesteia, ținând cont și de uzanțele care există într-un anumit domeniu.

Secția I civilă, decizia nr. 805 din 5 aprilie 2016

Prin cererea înregistrată la data de 01.07.2011 la Tribunalul Bucureşti, reclamanţii SC A. SRL şi B. au chemat în judecată pe pârâta SRTV – solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 10, 11, 66, 69, 96, 97, 104 şi urm. din Legea nr. 8/1996 cu completările şi modificările ulterioare:

1.Obligarea pârâtei la plata sumei de 35 euro + TVA, pentru fiecare difuzare pe post a fiecăreia dintre cele 6 piese muzicale, produse de reclamanta societate şi difuzate de pârâtă, conform contractului încheiat la data de 03.04.2009, completat de actele adiţionale nr. x şi nr. y şi conform contractului din 07.12.2009, cu titlul de despăgubiri în urma prejudiciului adus pentru nerespectarea drepturilor morale ale producătorului (dreptul la nume), plătibili în lei la cursul BNR din ziua efectuării plăţii;

2.Obligarea pârâtei la plata sumei de 25 euro pentru fiecare difuzare pe post a fiecăreia dintre cele 6 piese muzicale, compuse de către reclamantul B. şi difuzate de către pârâtă conform contractului încheiat la data de 03.04.2009, completat de actele adiţionale nr. x şi nr. y şi conform contractului din 07.12.2009, cu titlul de despăgubiri în urma prejudiciului adus pentru nerespectarea drepturilor morale ale autorului (dreptul la paternitate asupra operei şi dreptul la nume) (în cazul în care, potrivit dispoziţiilor Codului fiscal, reclamantul autor va trebui să plătească TVA pentru această sumă, se solicită plata a 25 euro+TVA/difuzare), plătibili în lei la cursul BNR din ziua efectuării plăţii;

3.Obligarea pârâtei la plata sumei de 20 euro pentru fiecare difuzare pe post a fiecăreia dintre cele 6 piese muzicale, interpretate de către reclamantul B. şi difuzate de către pârâtă conform contractului încheiat la data de 03.04.2009, completat de actele adiţionale nr. x şi nr. y şi conform contractului din 07.12.2009, cu titlul de despăgubiri în urma prejudiciului adus pentru nerespectarea drepturilor morale ale interpretului (dreptul la nume) (în cazul în care, potrivit dispoziţiilor Codului fiscal, reclamantul autor va trebui să plătească TVA pentru această sumă, se solicită plata a 20 euro+TVA/difuzare), plătibili în lei la cursul BNR din ziua efectuării plăţii;

4.Difuzarea de către pârâtă a hotărârii judecătoreşti de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor băneşti, de la data rămânerii irevocabile a acesteia, timp de 60 de zile, o dată pe zi – înainte de principalul jurnal de ştiri difuzat la ora 20,00 şi preluat de către TV Q.

Prin sentința civilă nr. 649 din 04.04.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamanţii, apelul fiind admis prin decizia civilă nr. 177/A din 4.12.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și de proprietate intelectuală, care a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B. și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2000 euro (în echivalent lei la data plăţii) cu titlu de despăgubiri pentru daune morale. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei au declarat recurs toate părțile.

Prin decizia civilă nr. 1021 din 7.04.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursurile, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel București.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

1. În capitolul VIII al Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe este reglementat regimul juridic al operei audiovizuale, iar aceste dispoziții au fost greșit aplicate în cauză, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În stabilirea regimului juridic s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale în materie,  ce subliniază cerinţele necesare pentru a fi calificată o operă ca fiind audiovizuală.

Fără a intra în analiza de detaliu a acestor cerinţe, în stabilirea regimului aplicabil este suficient să se observe că o operă audiovizuală este, cu aplicarea  art. 5 alin. (1), art. 64, art. 66 şi art. 69  din lege,  o  operă comună, care se creează de mai mulţi coautori, în colaborare.

Ca operă comună, opera audiovizuală trebuie să fie rezultatul unei colaborări creatoare comune a două sau mai multe persoane, cărora legea le recunoaşte calitatea de coautori, iar în condiţiile în care este rezultatul unei astfel de colaborări, aceasta este, în mod necesar, o operă unitară. Este necesar a se sublinia că această colaborare vizează opera finită, dată fiind critica din recursul reclamanţilor – critică ce confirmă, însă, condiţiile în care s-au realizat creaţiile în discuţie, pe care s-au şi fundamentat pretenţiile formulate, constatate de prima instanţă şi confirmate prin prezenta decizie.

Pentru definirea unei opere ca fiind comună, esenţial este ca autorii să contribuie la realizarea unei opere unitare sub imperiul unor inspiraţii şi concepţii comune şi cu concertarea eforturilor fiecăruia. Şi în cazul în care un astfel de efort se concretizează în contribuţii separate, în creaţii distincte, este necesar ca acestea să se înglobeze armonios într-un tot unitar, datorită comunităţii de inspiraţie şi concepţie a autorilor.

Or, nu s-au creat în cauză opere finite, cum şi prevede art. 69 din lege, ci  este vorba de opere distincte utilizate în cadrul grilelor Tv.

Inexistenţa unei asemenea opere rezultă din cele două contracte, singurele încheiate, atrăgând incidenţa şi a art. 304 pct. 8 C.proc.civ.

Astfel, în vreme ce primul contract cuprinde în art. 1 clauza producerii a patru piese pentru emisiunea LIVE (transmisie camere) transmisă pe canalul Tv. Q. avându-l ca realizator/producător pe D., al doilea contract cuprinde în art. 1 clauza producerii a două piese muzicale pentru emisiunile Meteo România şi Meteo pe Glob, transmise pe canalul Tv., avându-l ca realizator/producător pe E.

Inclusiv în cererea de chemare în judecată se arată că primele 4 piese au fost difuzate în însoţirea (confirmată în decizie şi contestată de pârâtă) unor imagini până la începerea grilei de programe a Tv Q., în vreme ce cele 2 piese din cel doilea contract au fost transmise la fiecare rubrică meteo din grila de programe a Tv.

Prin urmare, atât timp creaţiile  în cauză nu sunt o contribuție în realizarea unei opere finite comună, audiovizuală, astfel cum aceasta a fost mai sus caracterizată, și nu intră nici sub regimul operei colective, reglementată de art. 6 din lege, sunt revendicate asupra acestora, distinct

  • pentru reclamantul autor, sub protecția art. 7 lit. c) din lege – ce recunoaşte compoziţiile muzicale, drepturile reglementate de art. 10 lit. b) – dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei și lit. c – dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică;
  • pentru reclamantul interpret, drepturile conferite de art. 96 lit. a) – dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau execuţii şi lit. b) din lege – dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia. Deşi drepturile reclamate pentru interpret sunt indicate generic în petitul acţiunii ca fiind „dreptul la nume”, în motivarea acesteia se face referire la cele două drepturi, reluate ulterior şi în susţinerea apelului şi recursului declarate în cauză.
  • pentru reclamanta producător, sub protecția conferită de art. 103 alin.(1) din lege,  care prevede că se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă, în sensul prezentei legi, fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuţie sau a altor sunete ori a reprezentării digitale ale acestor sunete, alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală, dreptul reglementat de art. 104 din lege – în cazul reproducerii şi distribuirii înregistrărilor sonore, producătorul este în drept să înscrie pe suporturile acestora, inclusiv pe coperte, cutii şi alte suporturi materiale de ambalare, pe lângă menţiunile privind autorul şi artistul interpret sau executant, titlurile operelor, anul primei publicări, marca de comerţ, precum şi numele ori denumirea producătorului.

Calificarea creaţiilor în cauză ca fiind componente ale unor opere audiovizuale a fundamentat soluţia pronunţată în  cauză.

Este necesară cercetarea cauzei şi deci a criticilor formulate, privind operele muzicale aşa cum acestea au fost concepute, create distinct –  inclusiv în ceea ce îl priveşte pe producător, şi nu ca o componentă a unor opere audiovizuale, iar aceasta implică  aprecierea şi a unor elemente de fapt, incompatibilă cu judecata în recurs, în conformitate cu art. 304 C.proc.civ.

Pe acestea s-au şi întemeiat  pretenţiile formulate, astfel analizate de prima instanţă,care nu s-a considerat ţinută de temeiul de drept invocat, înlăturând legătura cu opera audiovizuală făcută de către reclamanţi, reluată şi în susţinerea cererii de apel.

Astfel, s-a susţinut de reclamanţi că transmisiunile televiziunii constau într-o succesiune de imagini în mişcare însoţite de sunete, ceea ce le încadrează în limitele definiţiei date de legiuitor în art. 64 din Legea nr. 8/1996 şi, deoarece operele muzicale în litigiu au fost special create pentru transmisiunile televiziunii, însoţesc acea succesiune de imagini în mişcare, autorii lor sunt autori ai operei audiovizuale, aşa cum menţionează art. 66 din Legea nr. 8/1996 – cu sublinierea din conţinutul art. 66 a componentei vizând autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală.

În justificarea în drept a dreptului autorului s-a arătat astfel că autorul muzicii special create pentru o însoţi o operă  audiovizuală (astfel considerată fiind transmisiunea tv), are  calitatea de autor al muzicii create pentru o operă audiovizuală – aşa cum se arată în art. 66 din lege, text legal care i-ar conferi astfel autorului muzicii calitatea de autor al operei audiovizuale.

Justificarea greşită în drept a pretenţiilor formulate a şi fost sancţionată de prima instanţă, care a analizat drepturile revendicate ca privind operele care au fost produse sub coordonarea reclamantei SC A. SRL, create şi interpretate de reclamantul B. – distinct de  emisiunile din grila Tv. Ceea ce s-a urmărit prin formularea acţiunii este reclamarea încălcării unor drepturi morale şi plata despăgubirilor aferente, pentru piesele muzicale produse, compuse şi interpretare de reclamanţi (cu distincţia ce se impune), folosite de către intimată – subliniere făcută şi prin cererea de apel.

            În ceea ce îl priveşte pe reclamantul B., în calitate de autor, rejudecarea cauzei va viza numai dreptul moral reglementat de art. 10 lit. b) din lege,  întrucât instanța de apel a cercetat cauza numai din perspectiva acestuia, nu s-au formulat critici prin cererea de recurs, iar cele din recursul  pârâtei nu vor  fi  analizate, lipsind interesul părții în formularea acestora.

            În ceea ce  priveşte drepturilor revendicate de reclamantul B., ca interpret, şi de reclamanta SC A. SRL, ca producător, motivarea este şi contradictorie, din perspectiva art. 7 C.proc.civ. – pe de o parte, prin sublinierea caracterului special al normelor aferente operelor audiovizuale (al căror regim a fost reţinut în cauză) față de cele din materia drepturilor revendicate, ce ar exclude din protecția legii drepturilor morale revendicate (cu sublinierea faptului că aceştia nu poate revendica drepturi morale  deoarece nu sunt interpret şi producător ai operei rezultate în colaborare), iar pe de altă parte, prin analiza drepturilor (numai în parte, de altfel, pentru interpret) şi constatarea că normele aferente din Legea nr. 8/1996 nu îi protejează în modalitatea de utilizare a operelor audiovizuale realizate în colaborare.

       2. Motivul de recurs prin care se invocă interpretarea greşită a naturii celor 2 contracte încheiate între reclamanta producătoare şi pârâtă, relativ la caracterul gratuit/oneros şi cesiune/comandă şi cesiune, Înalta Curte a constatat că nu pot fi reţinute cerinţele art. 304 pct. 8 C.proc.civ.

Prin decizia nr. 640/A din 18.12.2015, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinței civile nr.649 din 04.04.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul B.; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.000 euro (în echivalent lei din data plății) cu titlu de despăgubiri pentru daune morale. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

Între apelanta reclamantă SC A. SRL, prin administrator B. şi intimata pârâtă s-au încheiat două contracte de comandă a unor opere viitoare şi de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, după cum urmează:

1. Contractul de cesiune a dreptului de autor din 27.04.2009, prin care apelanta SC A. SRL, în calitate de producător, s-a obligat să producă patru piese muzicale originale pentru emisiunea LIVE, constând în transmisia camerelor de luat vederi pe canalul Tv Q., durata fiecărei piese muzicale fiind fixată în mod distinct pentru emisiunile de dimineață (10 min. 40 sec.), prânz (15 min. 36 sec.), seară (32 min. 23 sec.) și noapte (16 min. 33 sec.).

S-a prevăzut că B. are calitatea de compozitor (autor) și de interpret, producătorul fiind A. SRL. În schimbul cesiunii drepturilor patrimoniale de radiodifuzare, de retransmitere și de comunicare publică sub orice formă a operelor de comandă (art. 5), s-a convenit, ca formă a remunerației, ca playlisturile să fie transmise de intimată către UCMR – ADA pentru compozitorul B., către CREDIDAM pentru interpretul B. și către UPFR pentru producătorul SC A. SRL (art. 8), contractul fiind încheiat inițial până la 1.10.2009, fiind ulterior prelungit prin actele adiționale nr. x din 1.10.2009 și prin actul adițional nr. y până la 31.12.2010.

2. Totodată, între aceleași părți s-a încheiat de cesiune a dreptului de autor la data de 19.01.2010, prin care apelanta SC A. SRL, în calitate de producător, s-a obligat să producă două piese muzicale originale pentru emisiunile Meteo România și Meteo pe Glob, durata fiecărei piese muzicale fiind fixată în mod distinct pentru Meteo România (6 min. 12 sec.) și Meteo internațional (3 min. 30 sec.), restul clauzelor fiind similare primului contract menționat.

Niciunul dintre contracte nu a prevăzut nimic cu privire la drepturile morale ale autorului, interpretului ori ale producătorului.

În ce privește chestiunea litigioasă între părți, dacă cesiunea drepturilor patrimoniale a fost cu titlu oneros, respectiv dacă maniera de remunerare stabilită prin art. 8 din cele două contracte, și care constă, în esență, în transmiterea playlist-urilor către organismele de gestiune colectivă din domeniu, se constată că în primul ciclu procesual, Curtea de Apel a reținut cu autoritate de lucru judecat că ,,cele 2 convenţii în discuţie au natura juridică a unor acte juridice cu titlu oneros, deoarece titularul dreptului de autor a cesionat drepturile sale patrimoniale intimatei, prevăzute de dispoziţiile art.13 lit. f), g) şi h) din Legea nr.8/1996 (respectiv cele de comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public; de  radiodifuzarea operei; de retransmiterea prin cablu a operei), în considerarea remuneraţiilor ce vor fi încasate de către organismele de gestiune colectivă, astfel cum se statuează în art.8 din convenţiile de comandă a unor opere viitoare şi de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor în discuţie (…).

În mod corect prima instanţă a avut în vedere în argumentarea naturii  juridice  a convenţiilor în discuţie ca fiind cu titlu oneros şi faptul că, în raport de prevederile art.1231 din Legea nr. 8/1996 modificată, gestiunea prin organismele colective de gestiune a drepturilor de autor este obligatorie în cazul dreptului de retransmitere prin cablu şi faptul că organismele de gestiune colectivă sunt cele care încheie autorizaţiile licenţă neexclusivă cu organismele de televiziune şi colectează remuneraţiile  pentru radiodifuzare, iar din sumele totale colectate repartizează sumele cuvenite titularilor în funcţie de utilizări. (…) Nefondată este şi susţinerea apelanţilor că pentru aprecierea caracterului oneros sau gratuit al contractului este relevant faptul că pârâta nu a achitat la timp banii negociaţi cu UCMR-ADA şi CREDIDAM pentru anii 2009-2010,  abia în 2012 primind o parte din banii din drepturi de autor pentru anul 2009, iar în ceea ce priveşte UPFR nu au primit nici un ban pentru aceasta perioada şi se află în litigiu cu acest organism de gestiune colectivă. În această situaţie, în conformitate cu dispoziţiile art.130 alin.(1l) lit. c) şi e) din Legea nr. 8/1996, organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor sunt direct răspunzătoare faţă de titularii de drepturi ce le-au acordat mandat, faţă de modul de îndeplinire a obligaţiilor legale ce le revin.ˮ

Apelanții au criticat pe calea recursului această dezlegare referitoare la caracterul oneros al

contractelor de cesiune, însă acest motiv de recurs a fost respins de către Curtea de Casație, care a statuat că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C.pr.civ., calificarea dată de instanța de apel prin interpretarea clauzelor contractuale neputând fi cenzurată în temeiul acestui motiv; ca atare, dezlegarea anterior menționată a intrat în autoritatea lucrului judecat.

Pentru conturarea precisă a limitelor rejudecării se impune menționat că, în afara criticilor referitor la caracterul oneros sau gratuit al contractelor, apelanții au criticat și negarea drepturilor morale ale interpretului B. și greșita aplicare a dispozițiilor art. 103, 104 din Legea nr. 8/1996, precum și greșita cuantificare a daunelor morale, în vreme ce recurenta pârâtă, intimată cu ocazia rejudecării apelului, a criticat greșita reținere a existenței unei opere audiovizuale, ca urmare inexistenței unei opere comune (muzica a fost compusă pentru spațiul dintre emisiuni) și greșita acordare a daunelor morale, ca urmare a faptului că apelanții nu au pretins recunoașterea drepturilor morale invocate acum și că, oricum, legislația în vigoare nu prevede obligația unui post de televiziune de a menționa numele autorului, interpretului și producătorului pentru muzica de fundal, iar o astfel de clauză nu se regăsește nici în cuprinsul contractelor încheiate între părți.

Curtea de Casație, soluționând recursurile, a reținut în esență că în cauză nu se regăsesc trăsăturile unor opere audiovizuale, lipsind contribuția autorilor la realizarea unei opere unitare, creată conform unei concepții comune și în urma unor eforturi concertate, care să aibă drept efect un tot unitar; ori, în cauză s-au creat opere distincte (muzica de comandă creată, interpretată și produsă de apelanți, respectiv emisiunile Tv pentru care această muzică a fost creată), statuare care produce efecte obligatorii pentru instanța de rejudecare (art. 315 alin.1 C.pr.civ. 1865).

Urmează, cu ocazia rejudecării, să fie examinată aplicabilitatea, în cauză, a  dispozițiilor art. 10 lit. b) pentru autorul apelant B.; a dispozițiilor art. 96 lit. a) pentru interpretul B.; a dispozițiilor art. 103 – 104 pentru producătorul SC A. SRL.

 Rejudecând în fond, în limitele conturate de motivele de apel, precum și de dezlegările și îndrumările instanței de recurs, Curtea de apel constată, prin raportare la situația de fapt expusă, că rezultă din susținerile necontestate și concordante ale părților, precum și din înscrisurile aflate la dosar că muzica de comandă a fost creată și interpretată de apelantul B., care cumulează calitățile de autor și interpret, fiind totodată produsă de apelanta SC A. SRL, operele fiind utilizate pentru comunicare publică de către intimata pârâtă, ca fundal muzical pentru transmisiunea live a camerelor Tv. Q., instalate în diferite locuri (primul contract), respectiv ca fundal muzical pentru emisiuni meteo difuzate pe același canal Tv. (al doilea contract).

Este fondată critica potrivit căreia  interpretul B. beneficiază de dreptul moral prevăzut de art. 96 lit. a) din Legea nr. 8/1996, în esență similar celui prevăzut de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, fiind așadar, în considerarea calității sale cumulative de autor al muzicii create și interpretate, titularul dreptului de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei și a paternităţii propriei interpretări; pentru exactitate, Curtea reține că nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 96 lit. b), având în vedere că nu este vorba despre un spectacol ori o utilizare a înregistrării acestuia, deci a spectacolului; dreptul moral incident pentru calitatea de interpret este cel prevăzut de art. 96 lit. a).

Chestiunea de drept supusă analizei instanței de apel constă în problema de a ști dacă nemenționarea, pe genericele emisiunilor menționate, a calității autorului și interpretului B. are caracter ilicit, respectiv dacă există obligația legală a intimatei de a difuza din oficiu, din proprie inițiativă, a numelui autorului și interpretului, în condițiile în care contractele nu cuprind o atare obligație, iar apelanții au recunoscut cu nu au pretins intimatei, pe durata executării contractelor, ca o atare mențiune să fie făcută.

În primul rând, a fost înlăturată apărarea intimatei (făcută pe calea motivelor de recurs și cu ocazia rejudecării apelului), potrivit căreia ,,legislația în vigoare nu prevede obligația unui post de televiziune de a menționa numele autorului, interpretului și producătorului pentru muzica de fundalˮ, întrucât nu este necesară o dispoziție legală specifică în acest sens, situația în discuție fiind acoperită de obligațiile generice impuse, corelativ, de existența dispozițiilor art. 10 lit. b) și art. 96 lit. a) din Legea nr. 8/1996, care consacră dreptul moral la recunoașterea paternității operei. Acest drept include recunoașterea publică a calității de autor sau interpret, respectiv, în cazul unei comunicări publice, comunicarea într-o manieră rezonabilă și adaptată specificului operei a numelui respectivelor persoane.

În al doilea rând, Curtea de apel conștientă că nu există o uzanță  a televiziunilor de a menționa numele autorului și interpretului muzicii de fundal, constată, cum a făcut instanța de apel și în primul ciclu procesual, că existența unei uzanțe contrare legii nu exonerează intimata de a respecta obligația menționării numelui autorului și interpretului, găsind o modalitate rezonabilă de a menționa acest nume, cu ocazia genericului de final al emisiunii meteo (care, în mod necontestat, cuprindea oricum numele personalului propriu al pârâtei implicat în producerea emisiunii) și incluzând un generic cel puțin ocazional în cazul emisiunilor constând în transmisiunea LIVE a imaginilor luate de camerele instalate în acest scop; neexistând o imposibilitate tehnică reală, intimata ar fi trebuit să menționeze numele autorului și interpretului. O astfel de obligație nu poate fi considerată îndeplinită prin transmiterea numelui apelantului către organismele de gestiune colectivă, care avea de altfel alt scop, al remunerației pentru cesiunea drepturilor patrimoniale și nici prin comunicarea unui răspuns către un telespectator care a adresat o întrebare pe un forum de pe internet, ci numai prin comunicarea către publicul telespectator a acestui nume.

Totodată, Curtea de apel apreciază că deși apelanții ar fi avut posibilitatea rezonabilă de a cere, încă pe parcursul executării, dacă nu chiar la încheierea și la prelungirea contractelor, inserarea unor mențiuni cu privire la identitatea lor, ceea ce însă nu au făcut, noțiunea de ,,pretindereˮ din cadrul dispozițiilor legale analizate nu trebuie interpretată ca instituind o condiție suplimentară, procedurală, de existență a drepturilor morale, anume ca acestea să fi fost invocate efectiv, cerându-se intimatei respectarea drepturilor lor; acestea, într-adevăr, ar fi trebuit protejate și recunoscute într-o manieră rezonabilă, adaptată specificului emisiunilor și operelor destinate acestora, chiar din oficiu de către intimată, fără a aștepta să i se pretindă o atare conduită.

Omisiunea apelanților de a pretinde, pe întreaga durată a relației contractuale cu intimata, recunoașterea unor atare drepturi va fi avută în vedere în cadrul aprecierii gravității prejudiciului moral (care nu poate fi socotită una deosebită, de vreme ce apelanții nu s-au considerat în niciun fel prejudiciați pe durata executării contractelor) și în cadrul dimensionării daunelor morale (care ar fi fost mai mari dacă o cerere expresă, legitimă, de recunoaștere a calității de autor și interpret ar fi fost refuzată fără temei, decât în situația în care aceste drepturi sunt invocate doar post factum, în urma unei îndelungate pasivități, remarcată cu just temei și de prima instanță de fond).

Așa fiind, reținând încălcarea dispozițiilor legale menționate pe durata executării contractului și dat fiind că obligația recunoașterii drepturilor morale (în speță, a dreptului moral la recunoașterea paternității operei și a interpretării, sub forma comunicării publice a identității interpretului autor) are o sorginte legală, extracontractuală, sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 – 999 C.civ. 1864 (aplicabil conform art. 103 din Legii nr. 71/2011, pentru perioada anterioară datei de 1.10.2011, iar contractele în cauză și radiodifuzările operelor au încetat la 31.12.2010), și anume fapta ilicită, vinovăția sub forma culpei, prejudiciul constând în aducerea unei atingeri unei valori extrapatrimoniale recunoscute de lege, în legătură cu creația intelectuală originală a autorului, respectiv cu prestația interpretului, atingere care a avut drept consecință și o notorietate mai scăzută a compozitorului și interpretului apelant, B.

Sub aspectul cuantificării, trebuie observat, astfel cum a făcut instanța de apel și în primul ciclu procesual, că nu se poate acorda o sumă fixă pentru fiecare difuzare, astfel cum au cerut apelantele, o atare modalitate de indemnizare fiind specifică reparării unui prejudiciu patrimonial, iar nu a unui prejudiciu moral. În cazul prejudiciului moral, vor fi avute în vedere toate circumstanțele cauzei, inclusiv pasivitatea îndelungată a apelanților, care inițial au achiesat implicit ori cel puțin au tolerat ceea ce pare a fi o uzanță a posturilor de televiziune (nedifuzarea autorilor și interpreților muzicii de fundal), chiar dacă, potrivit aprecierii Curții de apel, această uzanță fiind contrară exigențelor Legii nr. 8/1996 nu poate conferi caracter licit conduitei pârâtei.

Curtea de apel apreciază, la rândul său, că suma de 2.000 euro constituie o indemnizare echitabilă și adecvată a prejudiciului moral suferit de apelantul B., de natură să restabilească ordinea de drept, să-l indemnizeze pe cel păgubit, fără a constitui o îmbogățire fără justă cauză a acestuia, iar argumentele referitoare la tarifele percepute de artiști mai cunoscuți, la pierderea de oportunități, la numărul de difuzări etc., specifice unui fel de remunerație pentru drepturile patrimoniale pe care părțile n-au convenit-o (ci au convenit altfel de remunerație, în altă formă, astfel cum s-a reținut cu putere de lucru judecat), nu pot fi avute în vedere decât într-o manieră indicativă, orientativă la aprecierea prejudiciului moral. Cu alte cuvinte, simplul fapt că, în urma casării, s-a reținut și încălcarea dreptului moral al interpretului [art. 96 lit. a)] nu justifică în sine acordarea unei sume mai mari, câtă vreme, în raport de toate circumstanțele cauzei, Curtea consideră că suma de 2.000 euro constituie o reparație adecvată pentru ansamblul încălcărilor constatate.

Astfel cum a reținut pe larg instanța de apel și în primul ciclu procesual, este nefondat motivul de apel referitor la pretinsa existență a unui drept moral al producătorului, având în vedere că în speță este vorba despre comunicarea publică, îndeosebi prin radiodifuzarea operei muzicale în cadrul unor emisiuni televizate, prerogative reglementate de art. 13 lit. f), g) și h) cu referire la art. 15 și art. 151 din Legea nr. 8/1996, și care sunt distincte de prerogativele reproducerii și distribuirii unei opere încorporate într-un suport material (cum ar fi CD-urile ori DVD-urile), reglementate de art. 13 lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996, cu referire la art. 14 și 141 din aceeași lege.

            Dreptul producătorului de a-și înscrie numele pe suportul operei, reglementat de art. 104, se aplică numai în cazul reproducerii şi distribuirii înregistrărilor sonore încorporate într-un suport material, după cum rezultă fără echivoc din art. 104 din Legea nr. 8/1996, care se referă limpede la suporturile înregistrărilor sonore, inclusiv coperte, cutii şi alte suporturi materiale de ambalare, acestea fiind singurele pe care pot fi ,,înscriseˮ mențiuni privind numele ori denumirea producătorului.

Așadar, reproducerea se poate face și într-un mediu electronic, dar distribuirea presupune transmiterea gratuită ori oneroasă a unui suport material care încorporează opera, în vreme ce difuzarea operei în cadrul unei emisiuni televizate constituie o comunicare publică, prerogativă reglementată distinct și având un regim juridic distinct.

Interpretarea ,,lato sensuˮ a noțiunii de suporturi propusă de apelanta-reclamantă SC A. SRL nu poate fi primită, întrucât ar șterge distincția foarte clară făcută de legiuitor între, pe de-o parte, reproducerea și distribuirea unor exemplare ale operei, respectiv a unor copii fixate pe un suport material, singurele care pot fi inscripționate, și comunicare publică/radiodifuzare, pe de altă parte, în cazul căreia nu este distribuit publicului un suport material (chiar dacă acesta, eventual, există și este folosit de radiodifuzor), ci este comunicată public opera ca atare.

Ca urmare, dacă ar conferi dreptul reglementat de art. 104 din Legea nr. 8/1996 și în cadrul altor forme de utilizare a operei decât reproducerea și distribuirea, respectiv în cadrul comunicării publice, instanța ar intra în domeniul puterii legislative, instituind drepturi și obligații noi, care nu au fost reglementate ca atare de legiuitor ori, în acest caz, nici argumentul analogiei nu ar putea fi primit, întrucât specificul celor două ipoteze este diferit.

Așa fiind, neexistând vreun drept moral al apelantei-reclamante SC A. SRL care să fi fost încălcat, art. 104 din Legea nr. 8/1996 nefiind incident, apelul acesteia este nefondat, acțiunea acestei reclamante fiind în mod legal și temeinic respinsă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii și pârâta, invocând în drept prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ.

În motivarea recursului reclamanţii au arătat următoarele :

Au fost încălcate/aplicate greşit prevederile de către instanţa de apel art. 104 din Legea nr. 8/1996.

Instanţa consideră că susţinerile reclamanţilor nu pot fi primite în lumina dispoziţiilor art. 14, 14/1 din Legea nr. 8/1996, “având în vedere că în speţă este vorba despre comunicare publică, îndeosebi prin radiodifuzarea operei muzicale în cadrul unor emisiuni televizate, prerogative reglementate de art. 13 lit. f), g) şi h) cu referire la art. 15 şi 15/1 din Legea nr. 8/1996, şi care sunt distinct de prerogativele reproducerii şi distribuirii unei opere incorporate într-un suport material (cum ar fi CD-urile ori DVD-urile), reglementate de art. 13 lit. a) şi b) din Legea nr. 8/1996, cu referire la art. 14 şi 14/1 din aceeaşi lege”.

Art. 104 dispune: “În cazul reproducerii şi distribuirii înregistrărilor sonore, producătorul este în drept să înscrie pe suportul acestora, inclusiv pe coperți, cutii sau alte suporturi materiale de ambalare (…) numele ori denumirea producătorului.”

Art. 14/1 defineşte distribuirea: “vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit a originalului sau copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora.”

In speţă înregistrarea sonoră şi stocarea au fost realizate tocmai de SC A. SRL (se specifică şi în contract; art. 6 – cheltuielile privind producţia sunt suportate de producător; înregistrările nu au fost efectuate la sediul pârâtei, ci la studioul producătorului; pârâta nu a pus la dispoziţie nimic pentru realizarea acestor piese). SC A. SRL se încadrează la “orice alt mod de transmitere a originalului unei opere.”

Art. 15/1 defineşte radiodifuzarea: “Emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune ori de televiziune prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnalelor, sunetelor sau imaginilor, ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepționarii de către public. “

În cauză, aşa cum şi instanţa constată, a avut loc o radiodifuzare a operei. Aceasta nu înseamnă că producătorul muzicii nu are drept moral potrivit art. 104 din lege. Art. 15/1 nu exclude art. 104.

Nu există nicio legătura de cauzalitate intre ele. Mai mult, pârâta a distribuit opera produsă de recurenta SC A. prin radiodifuzarea acesteia, făcându-se pe deplin aplicarea art. 14/1 din Legea nr. 8/1996. De asemenea, legiuitorul, prin formularea: “Inclusiv pe coperți, cutii sau alte suporturi material de ambalare”, nu s-a referit doar la suporturile enumerate, ci şi la acestea. Cu alte cuvinte, pe lângă alte suporturi pe care producătorul are dreptul să treacă denumirea sa sunt şi cele menţionate. Nu este o explicaţie a ceea ce cuprinde sfera suporturilor, ci o adăugire.

De altfel, aşa cum s-a arătat atât în cererea de chemare în judecata cât şi în motivele de apel, pârâta nu uita să menţioneze numele altui producător, Z. care nu are nicio legătură cu producătorul muzical.

În aceasta situaţie, a menţionării unui singur nume de producător (probabil este vorba despre producătorul emisiunii) când muzica nu este produsă de către acesta, este, pe de o parte, o inducere în eroare a publicului care are greşita percepţie că ceea ce vede şi ceea ce aude sunt produse de acelaşi producător, iar pe de altă parte reprezintă din partea intimatei un refuz categoric al recunoaşterii producătorului muzical. Aceasta nu are nicio legătură cu transmiterea playlist-urilor la UPFR. Pentru a nu fi încălcat dreptul moral, recunoaşterea producătorului trebuie făcută în faţă publicului.

Pentru aceste motive, consideră că şi producătorul are drept moral, care i-a fost încălcat cu bună ştiinţă de către intimată.

În ceea ce îi priveşte pe recurentul B., în calitate de autor şi interpret, prezentul recurs are în vedere doar cuantumul daunelor morale acordate de către instanţa de apel.

Într-adevăr, după rejudecarea apelului, instanţa a considerat în mod corect că atât autorul cât şi interpretul au drept moral care le-a fost încălcat de către intimata. Însă, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor, constată că acesta a rămas la fel ca şi după prima judecare a apelului, cu toate că atunci instanţa constată că interpretul nu are drept moral. Prima instanţa de apel a acordat 2000 euro autorului. După rejudecare, chiar dacă instanţa considera că şi interpretul are drept moral, suma acordată a rămas neschimbată, ceea ce înseamnă că deşi instanţa recunoaşte ca interpretului i-au fost şi lui încălcate drepturile morale, acesta nu a primit nicio despăgubire. În cazul în care autorul şi interpretul ar fi fost două persoane diferite, instanţa ar fi acordat şi interpretului o sumă de bani drept daune morale.

Dacă o persoană care are dubla calitate şi instanţa constată că acesteia i-au fost încălcate drepturile morale atât în calitate de autor cât şi în calitate de interpret, atunci trebuie acordate daune morale atât pentru interpret, cât şi pentru autor. Nu contează că autorul şi interpretul sunt aceeaşi persoana.

In ceea ce priveşte strict suma de 2000 euro acordată, consideră că aceasta trebuie să fie mult mai mare pentru următoarele aspecte.

Contractele au încetat la data de 31.12.2010, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti la data de 01.07.2011. Nu a fost o îndelungată pasivitate. Dacă aceasta “îndelungată pasivitate” se refera la faptul că în decursul derulării contractelor nu au solicitat expres ca pârâta să menţioneze numele autorului, interpretului şi producătorului, se menţionează că, aşa cum curtea reţine, drepturile morale “ar fi trebuit protejate şi recunoscute într-o manieră rezonabilă, adaptată specificului emisiunilor şi operelor destinate acestora, chiar din oficiu de către intimată, fără a aştepta să i se pretindă o atare conduită”. Și în aceste condiții contractele cu pârâta sunt aproape imposibil de realizat. In momentul în care în decursul derulării contractelor, o parte contractanta emite pretenţii, mai ales sub forma de adresă sau notificare, cu atât mai mult vreo prelungire a contractului mai mult ca sigur nu va mai exista.

Solicită să se observe, la stabilirea sumei acordate recurenţilor, atitudinea procesuală a intimatei pe tot parcursul derulării procesului. Intimata niciodată nu a recunoscut că ar fi trebuit să menţioneze numele recurenţilor.

În motivarea recursului pârâta a arătat următoarele :

Instanţa de apel care a rejudecat apelul a reţinut în mod corect că este fondată critica potrivit

căreia interpretul B., care cumulează calitatea de autor şi de interpret, beneficiază de dreptul moral prevăzut de art. 96 lit. a) din lege, similar celui prevăzut de art. 10 lit. b), fiind aşadar, în considerarea calităţii sale cumulative de autor al muzicii create şi interpretate, titularul dreptului de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei şi a de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări.

Instanţa de rejudecare a apelului a  făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 10 lit. b) și art. 96 din Legea nr. 8/1996 atunci când a reţinut că trebuie înlăturată apărarea pârâtei (făcută pe calea motivelor primului recurs şi apoi pe cale rejudecării apelului) potrivit căreia „legislaţia în vigoare nu prevede obligaţia unui post de televiziune de a menţiona numele autorului, interpretului şi producătorului muzicii de fundal”, întrucât nu ar fi necesară o astfel de dispoziţie legală în acest sens, instanţa considerând că situaţia în discuţie ar fi acoperită de obligaţiile impuse corelativ de existenţa dispoziţiilor art. 10 lit. b) şi art. 96 lit. a) din lege, care ar consacra dreptul moral la recunoaşterea paternităţii operei şi respectiv dreptul moral la recunoaşterea paternităţii interpretării.

Pentru a ajunge la o astfel de soluţie, instanţa de rejudecare a apelului ignoră că în realitate cele două texte sus-invocate consacră dreptul moral de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei şi respectiv dreptul moral de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări.

Interpretând greşit legea, instanţa de rejudecare a apelului dezbracă de conţinut textele sus-invocate apreciind greşit că noţiunea de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor şi respectiv de interpret n-ar trebui înţeleasă ca o condiţie suplimentară, procedurală a drepturilor morale, deşi se recunoaşte că există o omisiune/ inactivitate/pasivitate culpabilă din acest punct de vedere a reclamantului B., care, pe toată durata relaţiei contractuale cu pârâta nu a emis nici o pretenţie cu privire la recunoaşterea drepturilor sale morale.

Or, intimaţii reclamanţi nu au pretins în nici un moment recunoaşterea calităţii de autor prin menţionarea numelui la fiecare radiodifuzare, deşi au încheiat un contract cu pârâta cu privire la condiţiile de radiodifuzare.

Autorul intimat nu a făcut dovada că a pretins recunoaşterea calităţii de autor. Părţile au stabilit contractual condiţiile utilizării, iar pârâta nu a negat în nici un fel această calitate de autor şi nici de interpret, întrucât a raportat utilizările la organismele de gestiune colectivă cu respectarea calităţii de titular al dreptului de autor şi respectiv al dreptului de interpret, aşa cum s-a menţionat în contract.

Mai mult decât atât, instanţa omite să reţină că pârâta a informat publicul cu privire la titularii celor două drepturi. Aşa cum rezultă de pe internet, o persoană informa publicul la data de 3.09.2009 că a primit un email de la pârâtă prin care a aflat că muzica de la meteo Tv. Q. a fost compusă de domnul B. de la SC A.

Orice utilizator de internet putea şi poate afla această informaţie prin simpla căutare pe google a sintagmei “muzica meteo Tv Q.”. Se dovedeşte astfel că pârâta a respectat dreptul moral de paternitate asupra operei şi practica din domeniu. Reclamantul nu a pretins niciodată pe durata difuzării vreo altă modalitate de recunoaştere a calităţii de autor.

Greşita apreciere a instanţei de rejudecare a apelului cu privire la conţinutul dreptului moral de a recunoaşte paternitatea asupra unei opere ori a unei interpretări este confirmat de literatura de specialitate.

Potrivit doctrinei dreptul de paternitate asupra operei, reglementat de art. 10 lit. b) nu conţine obligaţia utilizatorilor de a menţiona numele autorului. În acest sens în Tratatul dreptul de autor şi drepturile conexe – editat de Ed. All Beck în anul 2005, autorii Viorel Ros, Dragoș Bogdan şi Octavia Spineanu Matei, menţionează că “dreptul la paternitatea operei are două aspecte: primul, pozitiv, constă în dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor, al doilea negativ, constă în dreptul autorului de a se opune oricărui act de uzurpare, de contestare a acestei calităţi către terţi.” În continuare autorii tratatului susţin că în respectul acestui drept s-a impus obligaţia de indicare a autorului în cazul utilizării de scurte extrase, atunci când aceste acte de utilizare sunt permise fără autorizarea autorului. Această obligaţie însă  se regăseşte în dispoziţiile legale [art. 33 lit. b) din Legea nr. 8/1996] şi nu își are aplicabilitatea în speţa supusă judecaţii care are la baza utilizarea creaţiei cu acordul autorului, în baza unei relaţii contractuale.

Or, intimatul nu a revendicat în nici un fel calitatea de autor, pe toată durata utilizării, astfel cum se recunoaşte şi în decizia civilă recurată cu prezentul recurs, iar prin derularea contractelor încheiate, acesta nu a dovedit vreun act de uzurpare sau de contestare de către pârâtă a calităţii de autor.

Faţă de cele arătate, solicită să se constate că interpretând şi aplicând greşit prevederea art. 10 lit. b) și art. 96 lit. a) din Legea nr. 8/1996, instanţa care a rejudecat apelul a încălcat şi aplicat greşit aceste prevederi legale, cu consecinţa obligării greşite a pârâtei la plata către intimate a daunelor morale pentru o pretinsă încălcare de către pârâtă a dreptului moral al autorului şi interpretului B. deşi acesta nu a pretins niciodată o recunoaştere a drepturilor sale şi deşi în legislaţia în vigoare, în doctrina şi în practica judecătorească, nu există reglementată obligaţia unui post de televiziune de a menţiona numele autorului, interpretului sau producătorului fonogramei pentru muzica de fundal, o astfel de obligaţie putând fi prevăzută în contractele încheiate intre utilizatori şi autori, la cererea autorului.

Înalta Curte a constatat fondat recursul declarat de către pârâtă și nefondat recursul declarat de către reclamanți pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtă sunt de reținut următoarele.

În speță se pune problema dacă reclamantului trebuie să i se acorde despăgubiri în bani pentru pretinsa încălcare a dreptului moral la paternitatea operei/interpretării prin nemenționarea numelui său pe genericul de final al unor emisiuni meteo și în cadrul unor transmisiuni în direct de imagini preluate de camere web, însoțite de muzică de fundal.

Radiodifuzarea fonogramelor care conțineau melodiile create/interpretate de către reclamant s-a făcut în baza a două contracte încheiate cu producătorul SC A. SRL, avându-l ca administrator pe reclamant. Primul contract cuprinde în art. 1 clauza producerii a patru piese pentru emisiunea LIVE (transmisie camere) de pe canalul Tv Q., iar al doilea contract cuprinde în art. 1 clauza producerii a două piese muzicale pentru emisiunile Meteo România şi Meteo pe Glob, transmise pe canalul Tv Q.

În cele două contrate nu se regăsesc clauze referitoare la modul de exercitare de către autor/interpret a dreptului de a cere ca numele său să figureze la finalul emisiunii meteo sau al transmisiei în direct a camerelor web. De asemenea, pe parcursul derulării contractelor menționate anterior nu a existat vreo pretenție a reclamantului în acest sens, prezenta cerere de chemare în judecată fiind formulată după o jumătate de an de la ultima radiodifuzare a înregistrărilor sonore.

Pârâta s-a apărat spunând că uzanțele în domeniu erau în sensul nemenționării numelui autorului/interpretului muzicii de fundal în cadrul emisiunilor informative, dar că nu a negat calitatea de autor/interpret a reclamantului, dovada fiind faptul că a trimis organismelor de gestiune colectivă corespunzătoare datele necesare pentru stabilirea remunerației echitabile datorate producătorului fonogramei, autorului și interpretului, în funcție de numărul de radiodifuzări.

Sintagma ”dreptul la nume”, utilizată în mod impropriu de către reclamant în cererea de chemare în judecată, este folosită în doctrină pentru a denumi dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică, prevăzut în art.10 lit. c) din Legea nr.8/1996, text de lege a cărui aplicare nu se pune în speță, unde nu se pretinde încălcarea vreunui astfel de drept.

În speță se pune problema încălcării uneia dintre posibilele manifestări ale dreptului la paternitatea operei/interpretării constând în dreptul autorului/interpretului de a cere ca numele său să figureze/să fie menționat pe opere sau la fiecare interpretare.

În Legea nr.8/1996 pentru autor acest drept moral este prevăzut la art.10 alin. (1) lit. b) (dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei), iar pentru interpret la art. 96 alin. (1) lit. a) (dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau execuţii).

La lit. b) a art.96 este prevăzut un caz particular al acestui drept, pentru situația interpreților care joacă în spectacole, și anume dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia.

În speță, interpretarea în cauză nu a avut loc în cadrul unui spectacol, ci a fost înregistrată într-un studio de înregistrări, iar fonograma respectivă a fost folosită ulterior ca fond muzical sonor pentru imagini preluate în direct și în cadrul unor emisiuni meteo, astfel că în mod corect au apreciat instanțele de fond că este aplicabil art. 96 alin. (1) lit. a) din lege.

Așa cum se reține în doctrină, dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei (interpretare aplicabilă în mod similar și interpretului), numită și dreptul la paternitatea operei, constă în dreptul autorului de a-și afirma calitatea de creator. Dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei rezidă, în general, în dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor, respectiv în dreptul de a se opune oricărui act de contestare a acestei calități de către terți. Manifestarea cea mai clară a dreptului la paternitate se realizează prin dreptul autorului de a cere ca numele său să figureze pe operă sau să fie asociat automat acesteia, prin efectul prezumției instituite de art.4 alin.(1) din lege.

Dreptul autorului/interpretului de a-și asocia numele cu opera/interpretarea se manifestă diferit în funcție de genul operei și de natura suportului acesteia, a destinației acesteia, ținând cont și de uzanțele care există într-un anumit domeniu, dacă nu există o dispoziție legală care să prevadă expres modalitatea în care se realizează acest drept într-un caz particular.

Prima instanță de fond a reținut pe baza probelor administrate în cauză că uzanțele televiziunilor în domeniu pentru emisiunile de genul celor în cauză (ştirile, spoturile comerciale, programele informative TV) sunt în sensul de a nu însoţi difuzarea muzicii de fundal cu menţiuni legate de producătorul, autorul şi interpretul acesteia cu ocazia fiecărei difuzări, iar din încheierea contractelor succesive pe parcursul difuzării fonogramelor în modalitatea menționată anterior a reieșit faptul că reclamanții au acceptat această uzanță.

Instanța de apel și-a însușit dovedirea faptului că există o uzanță  a televiziunilor de a nu menționa numele autorului și interpretului muzicii de fundal, dar a considerat că existența unei uzanțe contrare legii nu exonerează intimata pârâtă de a respecta obligația menționării numelui autorului și interpretului.

Pentru a ajunge la concluzia că această uzanță este contrară legii a reținut că ”nu este necesară o dispoziție legală specifică în acest sens, situația în discuție fiind acoperită de obligațiile generice impuse, corelativ, de existența dispozițiilor art. 10 lit. b) și art. 96 lit. a) din Legea nr. 8/1996, care consacră dreptul moral la recunoașterea paternității operei. Acest drept include recunoașterea publică a calității de autor sau interpret, respectiv, în cazul unei comunicări publice, comunicarea într-o manieră rezonabilă și adaptată specificului operei a numelui respectivelor persoane.”

Contrar celor reținute de instanța de apel, în ceea ce privește modalitatea concretă de exercitare a dreptul autorului/interpretului de a pretinde recunoașterea calității de autor/interpret, și anume a modului de exercitare ce constă în a cere ca numele său să figureze pe opere/să fie menționat în legătură cu interpretările, Legea nr.8/1996 nu conține o dispoziție generală care să se aplice tuturor operelor/interpretărilor indiferent de natura acestora, de modalitatea de aducere la cunoștința publică, astfel că nu se poate reține existența unei obligații, în general, de a menționa numele autorului/interpretului ori de câte ori este prezentată opera/interpretarea, indiferent de modalitatea în care se realizează acest lucru.

În art. 10 alin. (1) lit. b) din Legea nr.8/1996 se prevede doar dreptul moral de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei, iar în art. 96 alin. (1) lit. a) doar dreptul moral de a pretinde recunoașterea paternității propriei interpretări sau execuții.

Procedeul concret în care se realizează acest lucru nu este prevăzut cu titlu general de lege.

Or, așa cum s-a reținut anterior, dreptul autorului/interpretului de a-și asocia numele cu opera/interpretarea se manifestă diferit în funcție de genul operei și de natura suportului acesteia, a destinației acesteia, ținând cont și de uzanțele care există într-un anumit domeniu, dacă nu există o dispoziție legală care să prevadă expres maniera în care se realizează acest drept într-un caz particular.

În speță nu se pune problema aplicării art. 33 alin. (4) referitor la obligativitatea menționării numelui autorului și a sursei, având în vedere că în speță nu este vorba despre utilizarea unei opere fără consimțământul autorului și fără plata unei remunerații, ci de utilizare a operei ca urmare a încheierii unui contract de cesiune.

În Legea nr.8/1996 se regăsesc mai multe dispoziții speciale prin care se reglementează modalitatea în care se realizează acest drept în anumite cazuri particulare, situația în speță neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile reglementate expres. De exemplu, potrivit art.84 alin. (1) ”studiile şi proiectele de arhitectură şi urbanism expuse în apropierea şantierului operei de arhitectură, precum şi construcţia realizată după acestea trebuie să poarte scris numele autorului, la loc vizibil, dacă prin contract nu s-a convenit altfel.” Art.87 alin.(2) din Legea nr.8/1996 ”dacă numele autorului figurează pe exemplarul original al fotografiei, el trebuie să fie menţionat şi pe reproduceri.” În cazul interpreților, art.96 alin. (1) lit. b) ” dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia.” Potrivit art. 104 ”în cazul reproducerii şi distribuirii înregistrărilor sonore, producătorul este în drept să înscrie pe suporturile acestora, inclusiv pe coperte, cutii şi alte suporturi materiale de ambalare, pe lângă menţiunile privind autorul şi artistul interpret sau executant, titlurile operelor,

anul primei publicări, marca de comerţ, precum şi numele ori denumirea producătorului.”

În cazul de față nu se poate reține că nemenționarea numelui autorului operei/a interpretului a îmbrăcat forma unui act fraudulos, atâta timp cât pârâta s-a conformat uzanțelor în domeniu, față de aplicarea cărora a existat un acord implicit al reclamantului, dedus din faptul că pe tot parcursul derulării contractelor nu a pretins să îi fie menționat numele la fiecare radiodifuzare a operei/interpretării, perioadă în care acest drept chiar putea fi reparat moral.

De-abia după finalizarea contractelor de cesiune, când melodiile nu au mai fost radiodifuzate, reclamantul a solicitat despăgubiri în bani pentru pretinsa încălcare a unui drept moral.

Nu poate fi reținută apărarea reclamantului în sensul că i-ar fi fost teamă că dacă ar fi avut o astfel de pretenție nu s-ar mai fi încheiat un nou contract cu acesta, atâta timp cât pârâta a susținut că au mai existat astfel de solicitări din partea altor autori/interpreți care au fost onorate, afirmație necontrazisă de către reclamant, care chiar a susținut că ar fi avut o colaborare cu pârâta de peste douăzeci de ani.

Astfel, sunt fondate motivele de recurs formulate de către pârâtă privind interpretarea greșită a legii de către instanța de apel, cu consecința reținerii în mod eronat a existenței unei fapte ilicite în sarcina acesteia, condiție cumulativă a răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește motivele de recurs formulate de către reclamanta SC A. SRL, sunt nefondate susținerile în sensul încălcării prevederilor art.104 coroborate cu cele ale art.14/1 și 15/1 din Legea nr.8/1996 prin nereținerea unui drept moral al producătorului înregistrării sonore a melodiilor de fundal ale emisiunilor meteo difuzate și a melodiilor de fundal difuzate împreună cu imaginile preluate de camere web transmise în direct între emisiuni de către pârâtă, de a-i fi menționat numele la fiecare radiodifuzare.

Instanța de apel a reținut în mod corect că textele de lege invocate nu sunt aplicabile situației în speță.

Astfel, potrivit art.104 din Legea nr.8/1996 :”În cazul reproducerii şi distribuirii înregistrărilor sonore, producătorul este în drept să înscrie pe suporturile acestora, inclusiv pe coperte, cutii şi alte suporturi materiale de ambalare, pe lângă menţiunile privind autorul şi artistul interpret sau executant, titlurile operelor, anul primei publicări, marca de comerţ, precum şi numele ori denumirea producătorului.”

Recurenta reclamantă susține, pe de o parte, că prin folosirea formulării “inclusiv pe coperte, cutii și alte suporturi material de ambalare” legiuitorul nu s-a referit doar la suporturile enumerate, ci şi la acestea, adică, pe lângă alte suporturi pe care producătorul are dreptul să treacă denumirea sa sunt şi cele menţionate.

În primul rând, se poate observa din acest text de lege că se face distincție între suporturile înregistrărilor sonore (de exemplu CD-uri) și suporturi materiale de ambalare (coperte, cutii etc.).

Prin folosirea adverbului ”inclusiv” (cu sensul, potrivit DEX, împreună cu…, și cu…) legiuitorul a dorit să prevadă dreptul producătorului de a înscrie, pe lângă alte mențiuni, și denumirea sa, în măsura posibilului, pe suporturile înregistrărilor sonore, dar și pe suporturile materiale de ambalare, dintre acestea dând exemplu copertele și cutiile.

Aceste suporturi provin de sub autoritatea producătorului de înregistrări sonore, pot fi controlate de acesta ceea ce se corelează cu posibilitatea de a înscrie, de a face mențiuni, pe aceste suporturi prin propria voință.

Astfel, nu se poate interpreta acest text de lege prin extinderea dreptului de a-și înscrie denumirea pe suporturile menționate mai sus la genericul unei emisiuni tv radiodifuzate, care nu a fost produsă de către acesta, dar la care s-a folosit o înregistrare sonoră produsă de acesta, întrucât aceasta nu se încadrează în genul de suporturi prevăzute limitativ de art.104 din Legea nr.8/1996.

Pe de altă parte, recurenta reclamantă consideră că în cazul de față, al radiodifuzării unei emisiuni tv, ar fi vorba despre o distribuire a unei înregistrări sonore în sensul art.14/1, prin trimiterea la ”orice alt mod de transmitere” din cadrul acestui text de lege.

Potrivit art. 14/1 alin. (1) ”prin distribuire, în sensul prezentei legi, se înţelege vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora.”

Pentru stabilirea sensului sintagmei ”orice alt mod de transmitere”, menționată anterior, este relevant și alin. (2) al art.14/1 potrivit căruia ”dreptul de distribuire se epuizează o dată cu prima vânzare sau cu primul transfer de drept de proprietate asupra originalului ori a copiilor unei opere,

pe piaţa internă, de către titularul de drepturi sau cu consimţământul acestuia.”

Ca atare, orice alt mod de transmitere similar vânzării, avut în vedere de alin. (1) nu se poate referi decât la transferul dreptului de proprietate asupra originalului ori a copiilor unei opere, iar nu la radiodifuzarea unei opere.

La litera b) a art.15/1 se folosește sintagma ”transmitere a unei opere sau a reprezentării acesteia” dar sensul este evident altul decât cel de transmitere a originalului sau a copiei unei opere folosit de art.14/1, interpretare asupra căreia nu se va insista cu acest prilej, ținând cont că, de altfel, recurenta reclamantă nu a invocat și acest argument în susținerea sa.

Astfel, textele de lege invocate de către recurenta reclamantă nu reglementează în mod expres un drept al producătorului de înregistrări sonore de a-i fi menționat numele, ori de câte ori se folosește respectiva înregistrare sonoră în cadrul unei emisiuni tv radiodifuzate.

În ceea ce privește motivele de recurs formulate de către reclamantul B., prin acestea se critica doar cuantumul sumei ce reprezintă reparația în bani pentru pretinsa încălcare a dreptului moral la menționarea numelui, ca modalitate de exercitare a dreptului moral la paternitatea operei/interpretării. Întrucât în cadrul recursului declarat de către pârâtă s-a considerat că nu s-a realizat o astfel de încălcare, neexistând fapta ilicită, condiție cumulativă a răspunderii civile delictuale, nu se mai impune analiza acestor motive de recurs.

În consecință, în temeiul art.312 alin. (1) – (3) raportat la art.304 pct.9 C.pr.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtă, a modificat decizia în sensul că a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.