Constituțiile României din 1858 până în prezent. Tot ce trebuie să știi despre ele.

constituțiile româniei

Constituțiile României sunt dificil de urmărit și de înțeles, în special din punct de vedere istoric, legislativ și politic. Prezentul articol își propune să fie o trecere în revistă a tuturor Constituțiilor României din trecut și până în prezent, prezentate cronologic într-o formă sintetică, ușor de înțeles. Poate fi un instrument util pentru pregătirea examenului de bacalaureat sau folosit ca suport în cadrul disciplinei de Drept Constituțional și Instituții Politice.

Autori: Vlad Adamescu, Adela Ștefan

Convenția de la Paris și Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris

În doctrină, Convenția de la Paris din 1858 a fost reținută deseori ca reprezentând prima Constituție a poporului român, prin care au fost revendicate o parte dintre cererile exprimate la acea vreme, îndeosebi în timpul Revoluției pașoptiste.

Convenția de la Paris a fost adoptată într-un context favorabil, când convocarea Congresului de Pace de la Paris (1856) a pus capăt Războiului Crimeei, din care trupele rusești au ieșit înfrânte, pierzând din influența pe care o aveau asupra regiunii de est a Europei. În cadrul Congresului, reprezentanții mișcării unioniste a românilor au avut posibilitatea de a-și susține idealul de unire a Principatelor, în timp ce statele vestice manifestau, de asemenea, o atitudine pozitivă privitoare la problematica ridicată: mai multe personalități politice, îndeosebi din Franța, au susținut planurile de unificare statală.

Poporul român a fost consultat prin intermediul adunărilor ad-hoc convocate la Iași și la București, în anul 1857, iar lucrări finale au fost comunicate puterilor întrunite un an mai târziu la Conferința de la Paris, care s-a încheiat cu adoptarea Convenției.

Prevederile principale ale Convenției consemnau unirea parțială a celor două principate sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care urmau să rămână sub suzeranitate otomană și sub protecția marilor puteri europene. Autonomia era garantată în schimbul plății către Poartă a unor sume de 1.500.000 de piaștri pentru Moldova și de 2.500.000 de piaștri pentru Țară Românească.

Pe planul organizării interne, Convenția prevedea că pentru fiecare țară trebuiau aleși câte un domn și câte un guvern, care să îndeplinească împreună funcția executivă. Legiferarea, în fiecare Principat, revenea în sarcina domnului, a unei Adunări Elective și a unei instituții comune celor două țări, Comisia Centrală de la Focșani. Legile care erau de interes doar pentru un singur principat erau votate de Adunare, la propunerea domnului, pe când cele care interesau ambele țări erau elaborate de Comisie și votate de ambele Adunări. Puterea executivă aparținea unei alte instituții comune, Înalta Curte de Justiție și Casație, cu sediul tot la Focșani.

În urma dublei sale alegeri din 1859 și a loviturii de stat din 1864, Al. I. Cuza emite un nou act cu valoare constituțională, anume Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, prin care sporesc puterile domnului în stat, instituind un regim de autoritate.

Statutul dezvoltător consacra în continuare separația puterilor în stat, dar subordona legislativul și executivul hotărârilor domnului; era unicul organ care putea iniția proiecte de lege, având și drept de veto asupra lor; putea să numească în funcție miniștri sau să dizolve Adunarea legislativă, a cărei înfățișare a fost schimbată: de la sistemul unicameral, în care funcționa doar Adunarea Electivă, s-a trecut la un sistem bicameral, instituindu-se o putere legislativă formată din Adunarea Electivă și Corpul Ponderator.

Actul constituțional a fost însoțit și de o Lege electorală; votul rămânea cenzitar, însă alegătorii erau împărțiți în două categorii: direcți și primari. Alegătorii direcți erau știutori de carte și aveau cel puțin 25 de ani, plătind o contribuție de 80 sau de 110 lei; alegătorii primari nu aveau studii și plăteau o contribuție mai mică. Cei care nu erau cotizau, nu puteau vota.

Statutul a rămas în vigoare și a reglementat raporturile din stat până la adoptarea Constituției din 1866.

Prin urmare, Constituțiile României cunosc o nouă viziune, respectiv cea din 1866, despre care vom vorbi mai jos.

Abonează la newsletter și rămâi informat

Constituțiunea din 1 iulie 1866

Context istoric și adoptare

Având în vedere abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza la 11/23 februarie 1866, a fost instituită o Locotenență Domnească formată din generalul Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu și colonelul Nicolae Haralambie, însărcinată cu aducerea în țară a unui principe străin, o veche doleanță a Adunărilor ad-hoc din 1857. Locotenența a adresat invitația de a deveni domn al Principatelor prințului Filip de Flandra, fratele Regelui Belgiei, el fiind și proclamat domnitor de către Adunarea Electivă, sub numele de Filip I. Acesta însă declină propunerea, Locotenența Domnească, prin intermediul lui Ion Brătianu, orientându-se spre prințul Karl Ludwig Hohenzollern-Sigmaringen, din ramura catolică a familiei domnitoare a Prusiei. Neavând decât un acord verbal reticent din partea lui Carol, Brătianu se întoarce în țară pentru a organiza plebiscitul de confirmare a lui Carol: din 686 193 de voturi exprimate, 685 696 erau pentru alegerea lui Carol ca domn al României (Hitchins 2017, 27). Încurajat de majoritatea covârșitoare obținută, dar și la îndemnurile lui Bismarck (memorii Carol), noul domnitor depune următorul jurământ la 10 mai 1866: „Jur a fi credincios legilor țării, a păzi religiunea românească precum și integritatea teritoriului ei, și a domni ca Domn constituțional” (Focșenenanu 2009, 38). La doar două luni de la rostirea jurământului, Adunarea Constituantă vota proiectul Constituțiunii, promulgată apoi la 30 iunie de Domnitorul Carol I și intrată în vigoare la 1 iulie 1866, data publicării în Monitorul Oficial. 

Formă și conținut

Prima constituție a României era inspirată din cea a Belgiei din 1831, considerată cea mai liberală a Europei vremii, confirmând intenția politicienilor români de a crea o „Belgie a Orientului” (gazeta liberală „Steaua Dunării”). Astfel, ambele constituții erau subdivizate în 8 titluri, urmând aceeași structură, unele articole fiind reproduse cu exactitate, existând însă numeroase aspecte originale. 

De la primul articol al constituției, se remarcă dorința constituanților români de a dobândi independența națională deplină. Astfel, deși formal aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman, „Principatele-Unite-Române” constituiau „un singur Stat indivisibil, sub denumire de România”. Nicăieri în Constituțiune nu se făcea referire la Imperiul Otoman sau la vreun raport de subordonare între statul român și acesta. Regimul drepturilor era foarte extins, liberalii și conservatorii fiind de acord asupra multor aspecte: se afirma egalitatea în fața legii (art. 10) și desființarea privilegiilor nobiliare (art. 12). Proprietatea era declarată sacră și inviolabilă (art. 19), interzicându-se confiscarea averilor (art. 17). În articolul 13 era stipulată „neviolabilitatea” domiciliului cu excepția cazurilor prevăzute de lege, precum și necesitatea mandatului judecătoresc în vederea efectuării arestărilor, cu excepția infracțiunilor comise în flagrant („vină veghiată”). Pedeapsa cu moartea era interzisă pe timp de pace (art. 18). Ar putea părea surprinzător, însă în privința libertății de exprimare, legea fundamentală de acum un secol și jumătate era mai permisivă decât cea aflată acum în vigoare: articolul 24 interzicea cenzura de orice fel, precum și suspendarea și suprimarea publicațiilor. Despre controversatul articol 7, care stabilea condițiile obținerii cetățeniei române, ne vom referi pe larg în contextul revizuirii din 1879. În fine, elitele politice implicate în elaborarea proiectului de constituție au dorit să asigure pentru totdeauna progresul înregistrat pe timpul domniei lui Alexandru Ioan I în privința chestiunii agrare. În acest scop, au fost introduse articolele 20 și 133, care consacrau ca intangibile pământurile oferite țăranilor prin Legea rurală din 1864

Sistemul politic era reglementat în „Titlul III. Despre puterile Statului”, titlu subdivizat la rândul său în capitole și secțiuni. Se stabilea că toate puterile statului emanau de la națiune, care nu le putea exercita decât prin „delegațiune” (art. 31). 

Puterea Legislativă

Astfel, puterea legislativă era exercitată colectiv de către Domn si „representațiunea națională”. Aceasta din urmă era formată din Senat și Adunarea deputaților. Spre deosebire de actele constituționale din timpul domniei lui Cuza, sub regimul Constituțiunii din 1866, Adunarea deputaților și Senatul deveniseră aproape un partener egal al Domnului, în domeniul legislativ. Astfel, un proiect de lege putea fi inițiat de oricare dintre cele trei ramuri ale puterii legislative, cu excepția celor privitoare la veniturile și cheltuielile statului, sau la contingentul armatei, care trebuiau să-și aibă originea în Adunare (art. 33). Parlamentarii primeau dreptul de a interpela miniștrii, care trebuiau să prezinte explicații ori de câte ori le era cerut acest lucru (art.40-50). Ambele camere erau autonome, stabilindu-și singure câte un regulament de organizare (art. 53). Deputații aveau un mandat de 4 ani, iar senatorii, de 8 ani, jumătate fiind înlocuiți la fiecare 4 ani (art. 67; art. 68). 

Constituțiunea din 1866 opera după principiul votului censitar, alegătorii fiind împărțiți în patru colegii electorale (art. 57-64) pentru alegerea Adunării, și două pentru alegerea Senatului. Așadar, la Adunarea deputaților, din colegiul întâi făceau parte marii proprietari, cu un venit funciar de peste 300 de galbeni; în colegiul al doilea erau proprietarii mijlocii, cu un venit funciar între 100 și 300 galbeni; în colegiul al treilea erau comercianții și industriașii, care plăteau statului un impozit de cel puțin 80 de lei. În acest colegiu intrau și practicanții tuturor profesiunilor liberale, ofițerii în retragere, dar și pensionarii statului, aceste categorii fiind scutite de cens. 

Din colegiul al patrulea făceau parte „toți aceia cari plătesc o dare către stat ori cât de mică”. Aceștia votau indirect: 50 de alegători de la colegiul al patrulea desemnau un delegat, toți delegații dintr-un județ alegând apoi un deputat. Trebuie remarcată restrângerea semnificativă a drepturilor electorale inaugurată de Constituțiunea din 1866: conform Statutului lui Cuza, exista un alegător la fiecare 8-9 locuitori. După 1866, proporția a scăzut la 1 alegător pentru fiecare 83 de locuitori (Adam 2018, 41).  Pentru alegerile din 1883, cei 23 584 de alegători ai colegiilor I, II, și III trimiteau în Adunare 118 deputați, iar cei 626 906 de alegători din colegiul al IV-lea (care votau indirect), trimiteau 30 (Hitchins 2017, 34), populația totală a țării fiind de circa 5 milioane de locuitori. La Senat existau două colegii, primul fiind rezervat marilor proprietari rurali cu un venit de peste 300 de galbeni, iar cel de-al doilea, proprietarilor de imobile din orașele reședință de județ, cu un venit de până la 300 de galbeni (art. 68). De asemenea, profesorii fiecărei universități, de la Iași, respectiv București, alegeau din rândurile universitarilor câte un senator (art. 73). Erau membri de drept ai Senatului Moștenitorul Tronului (cu drept de vot de la vârsta de 25 de ani), precum și mitropoliții și înalții episcopi (art. 76).   

Puterea executivă

Puterea executivă era „încredințată” Domnului (art. 35), nefiind înscrise în Constituțiune instituții precum Consiliul de Miniștri (guvernul) sau președintele acestuia (primul-ministru), fiind totuși reglementat statutul miniștrilor (art. 97-103). Domnul numea și destituia miniștri, aceștia fiind responsabili Lui, și nu Reprezentanței naționale. Tot Domnul sancționa și promulga legile, putând refuza sancționarea oricărei legi, fără motivare. Carol se confruntase, în perioada redactării Constituțiunii, cu opoziția deputaților, care doreau ca șeful statului să nu aibă un veto absolut, ci doar unul suspensiv, pe model american (Kremnitz 2014, 37), putere care i-a fost până la urmă acordată. Domnul asigura executarea legilor și avea o mare latitudine în interpretarea lor (Hitchins 2017, 32), putând crea regulamente în acest sens. De asemenea, putea dizolva camerele (ambele sau doar una dintre ele) în orice moment, respectând însă prevederile constituționale conform cărora acestea trebuiau să fie în sesiune cel puțin trei luni pe an, iar orice act de dizolvare trebuia să conțină data organizării noilor alegeri. Domnul mai era „capul armatei” și încheia tratate cu alte state, care trebuiau însă ratificate de puterea legislativă. În fine, Domnul nu era răspunzător pentru actele Sale, persoana Sa fiind inviolabilă: toate actele trebuiau contrasemnate de un ministru. 

Trebuie menționat și articolul 96, potrivit căruia Domnul nu avea alte puteri în afara celor stabilite prin Constituțiune. Acest articol reprezenta asigurarea constituanților români că Domnul nu va putea niciodată guverna autoritar și extra-legal, așa cum făcuse Cuza. 

Puterea Judecătorească

Puterii judecătorești nu îi erau dedicate decât două articole, față de 16 în Constituția Belgiei. Articolul 104 interzicea crearea tribunalelor extraordinare și instituia Curtea de „casațiune”. Articolul 105 introducea juriul pentru delictele criminale, politice și de presă. Deși limitată evident sub regimul Constituțiunii din 1866, independența și puterea curților se va extinde treptat, culminând cu „afacerea tramvaielor” din 1912, prin care puterea judecătorească și-a asumat sarcina de a controla constituționalitatea legilor, chiar dacă legea fundamentală nu prevedea expres acest lucru.

Procedura de revizuire

Conștienți de evoluția firească a societății, autorii Constituțiunii din 1866 nu au impus limite revizuirii, dar au stabilit o procedură relativ dificilă: camerele legislative constatau necesitatea revizuirii, emițând o declarație în acest sens, care trebuia citită de trei ori din 15 în 15 zile în ședință publică și votată de ambele Adunări. Apoi, Reprezentanța națională era dizolvată de drept, urmând ca în termen de două luni să fie organizate alegeri pentru Camerele de Revizie, care primeau în acest fel mandat de la națiune pentru revizuirea Constituției. Toate amendamentele aduse legii fundamentale trebuiau votate cu două treimi din numărul membrilor Camerelor (Titlul VII, art. 129). 

Revizuirea de la 12 octombrie 1879

În urma cuceririi independenței, recunoașterea oficială a României ca stat independent pe scena internațională depindea de îndeplinirea exigențelor articolului 44 al Tratatului de Pace de la Berlin din 1 iulie 1879, conform căruia credința religioasă nu putea împiedica exercitarea drepturilor politice si civile niciunui locuitor al României. Ori, articolul 7 din Constituțiune stipula că puteau deveni cetățeni români doar creștinii, în vederea excluderii evreilor și turcilor de la posibilitatea „împământenirii”. Legislatorii români au acceptat cu mari dificultăți, după dezbateri îndelungate, și cu multe condiții, cerința impusă de Marile Puteri, creându-se inițial două tabere: cei care nu se opuneau din principiu ridicării barierei religioase, dar care erau profund nemulțumiți de impunerea de cerințe nemeritate asupra unei țări victorioase în război; și cei care se temeau de concurența economică a evreilor, mai ales în Moldova. Până la urmă, a fost respectat Tratatul, eliminându-se discriminarea religioasă. Cu toate acestea, în versiunea revizuită, naturalizarea nu putea fi oferită decât individual, prin lege specială, existând și alte cerințe precum și unele derogări.

Proclamarea Regatului României prin Legea nr. 710/1881 nu a necesitat revizuirea Constituțiunii, fiind vorba doar de schimbări de ordin semantic, care puteau aștepta o revizuire mai amplă.  

Aceasta nu s-a lăsat mult așteptată, revizuirea de la 8 iunie 1884 fiind cunoscută în principal pentru lărgirea drepturilor electorale. Astfel, la insistențele unor liberali radicali ca C. A. Rosetti, care dorea înființarea unui singur colegiu electoral care să cuprindă pe toți știutorii de carte (Focșeneanu 2009, 54), guvernul liberal condus de Ion Brătianu cedează și se declară de acord cu o reformă electorală mai limitată. În acest scop, liberalii au folosit toate pârghiile statului pentru a obține două treimi din locurile Camerelor de Revizie, majoritatea necesară revizuirii Constituției. Pentru Adunarea deputaților, primele două colegii sunt contopite, venitul necesar fiind coborât de la 300 de galbeni la 1200 de lei (circa 102 galbeni), venit funciar sau urban. În colegiul al doilea intrau toți cei care plăteau un cens de minimum 20 de lei, precum și absolvenții de minimum 4 clase, pe lângă categoriile aflate înainte în colegiul al treilea. Colegiul al treilea rămânea dedicat celor care plăteau un impozit, oricât de mic, statului, însă prin delegați mai votau acum doar analfabeții și cei cu un venit funciar mai mic de 300 de lei, care nu se încadrau în categoriile anterioare. La Senat erau menținute cele două colegii, însă se întărea caracterul său urban prin reducerea censului cu o treime și acceptarea veniturilor de proveniență urbană și la primul colegiu (Adam 2018, 42-43). 

Revizuirea de la 19 iulie 1917

Următoarea revizuire a Constituțiunii a avut loc la 19 iulie 1917, în condițiile desfășurării Primului Război Mondial. Regele Ferdinand, luând seama de imensele sacrificii făcute pe front de soldații Armatei Române, în majoritatea lor țărani fără drept de vot și fără pământ, a făcut o promisiune trupelor, conform căreia combatanții urmau să fie împroprietăriți cu pământ și să primească drepturi politice. Astfel, a fost revizuit articolul 19, care în varianta sa nouă conținea în detaliu condițiile împroprietăririi țăranilor, începându-se cu exproprierea Domeniilor Coroanei; precum și articolele 57 și 67, care prevedeau alegerea deputaților și senatorilor de „cetățenii români majori, prin votul universal, egal, direct, obligatoriu și cu scrutin secret pe baza reprezentărei proporționale”. 

Revizuirea din 1917 avea o natură temporară, dat fiind războiul încă în desfășurare și contradicțiile din textul Constituțiunii (era afirmat principiul votului universal, însă Camerele de Revizie nu apucaseră să elimine articolele referitoare la votul censitar). Dreptul de vot universal masculin va fi reglementat de trei decrete-legi în anii următori, însă Regatul României, reîntregit în decembrie 1918, avea să primească o nouă Constituțiune abia în anul 1923. 

Constituțiunea din 29 martie 1923

Context istoric și adoptare

În 1922, România era singurul stat constituit sau întregit după războiul mondial care nu revizuise sau adoptase legea fundamentală, pentru a reflecta noile realități politice și economice. În acest context, în ianuarie 1922, Regele Ferdinand cheamă la guvernare Partidul Național Liberal condus de Ion I.C. Brătianu, care cere organizarea de alegeri parlamentare. Ferdinand continua astfel principiul instaurat de predecesorul său, potrivit căruia guvernul „dădea” parlamentul: regele chema mai întâi un partid la guvernare, apoi acel partid se folosea de toate pârghiile statului pentru a câștiga alegerile, de multe ori cu rezultate zdrobitoare. 

Procedura de adoptare a Constituțiunii a fost contestată vehement de Opoziție, în special de liderul Partidului Național Român (din Transilvania), Iuliu Maniu, și de liderul Partidului Țărănesc, Ion Mihalache. Nemulțumirile Opoziției legate de procedură pot fi rezumate la două aspecte: 

  1. Decretul regal nr. 341 din 22 ianuarie 1922 dizolva Adunările legiuitoare și stabilea datele alegerilor pentru „Adunări Naționale cu Putere Constituantă”, în vederea adoptării unei noi Constituții. Or, reclamau naționalii și țărăniștii, sub regimul constituțional în vigoare, acest decret era neconstituțional, legea fundamentală trebuind fi revizuită conform articolului 128, cu citirea declarației de revizuire adoptată de camerele normale ale parlamentului de trei ori din 15 în 15 zile; 
  2. Opoziția și ziarele ei remarcau tacticile agresive folosite de reprezentanții liberalilor în campania electorală și în timpul votării, cerând de asemenea un guvern neutru politic care să se ocupe de alegerile pentru Adunările Constituante, pentru că „nu se poate ca un guvern de partid să convoace o Constituantă în favoarea partidului său” (Sbârnă 2012, 30-31). 

Dincolo de aspectele de procedură, Opoziția (în special reprezentanții politici ai regiunilor istorice proaspăt intrate în componența Regatului) nu dorea ca proiectul Constituțiunii să fie alcătuit în totalitate de liberali, care ar fi creat (și au creat) un stat puternic centralizat. Liberalii au răspuns chestiunilor de procedură argumentând că era vorba de un pact fundamental nou: Constituțiunea din 1866 fusese aprobată de reprezentanții Principatelor Unite (Moldova și Țara Românească), deci nu putea fi pur și simplu revizuită și extinsă asupra noilor regiuni ale țării. Cel puțin formal, era nevoie de o Constituțiune nouă, adoptată de reprezentanții întregii Românii Mari. Pentru a demonstra acest lucru, a fost votat fiecare articol în parte, ca la adoptarea unei noi legi fundamentale, și nu doar acele articole care se revizuiau (Focșeneanu 2009, 78).

Textul Constituțiunii este adoptat de Adunarea Deputaților la 26 martie, de Senat la 27 martie, apoi promulgat de Regele Ferdinand la 28 martie, legea fundamentală intrând în vigoare a doua zi, în momentul publicării în Monitorul Oficial. Deși contestată la momentul adoptării, Constituțiunea din 29 martie 1923 a reprezentat fundamentul democratic al României interbelice, fiind respectată de toți actorii politici (cu excepția momentului 1930, la care ne vom referi mai jos), până la instaurarea dictaturii regale la 20 februarie 1938. 

Formă și conținut

Deși formal nouă, Constituțiunea din 1923 era o versiune amplu revizuită a vechii Constituțiuni din 1866, în România putându-se vorbi de o continuitate constituțională între anii 1866-1938, cu încă un interval scurt între anii 1944-1947. Așadar, erau păstrate intact sau cu schimbări nesemnificative 87 de articole de la 1866, dintr-un total de 138 de articole. Acestea erau organizate în 8 titluri. În continuare vom analiza prevederile mai importante sau pe cele care diferă substanțial față de Constituțiunea precedentă. 

Primul articol consacra Regatul României drept „un Stat național unitar și indivizibil”. În același timp, s-a urmărit protejarea constituțională a minorităților naționale, care după 1918 însumau circa 30% din populația țării: nu se puteau face diferențieri pe baza originii etnice, de limbă sau de religie în dobândirea și exercitarea libertăților și drepturilor stipulate de constituțiune și de legi (art. 5; art. 7). De asemenea, toți cetățenii români erau egali în fața legii (art. 8). Proprietatea era garantată, fiind reglementate situațiile în care se puteau face exproprieri, cu condiția ca acestea să fie făcute doar „pentru cauză de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie” (art. 17). Resursele de subsol erau proprietatea statului (art. 19). Articolul 22 garanta libertatea conștiinței, precum și libertatea și protecția tuturor cultelor, în măsura în care nu aduceau atingere legilor statului. Bisericile creștin-ortodoxă și cea greco-catolică erau declarate „biserici românești”, cea ortodoxă fiind „dominantă în Statul român”, iar cea greco-catolică având întâietate față de celelalte culte. Un alt element nou al legii fundamentale era dreptul de vot universal, principiu preluat din revizuirea din 1917 a precedentei Constituțiuni. Astfel, toți cetățenii români cu vârsta de 25 de ani împliniți alegeau prin vot „universal, egal, direct, obligator și secret” membrii Adunării deputaților. La Senat, vârsta de votare era de 40 de ani. Femeilor nu le erau interzise fățiș drepturile electorale: art. 6 alin. 2 stipula că legi speciale, aprobate cu o majoritate de două treimi, urmau să stabilească condițiile în care femeile și-ar putea exercita drepturile politice (de a alege și de a fi alese), însă ele nu au avut efectiv dreptul de vot sub regimul Constituțiunii din 1923, așa cum a fost ea aplicată în perioada interbelică. 

Puterea Legislativă

Toate puterile Statului emanau de la națiune, care le exercita doar prin delegațiune (art. 33). Astfel, puterea legislativă era exercitată de colectiv de Rege și de Reprezentațiunea națională, alcătuită din Senat și Adunarea deputaților (art. 34). Prerogativele parlamentului rămân neschimbate, cu excepția reducerii mandatului senatorilor de la 8 la 4 ani (art. 62). De asemenea, listei senatorilor de drept se adăugau înalții episcopi ai bisericii greco-catolice; „capii” confesiunilor recunoscute de stat, președintele Academiei Române (art. 72); unii foști miniștri și foști președinți de Consiliu de Miniștri; unii foști președinți ai Corpurilor Legiuitoare; unii foști deputați și senatori; unii foști prim-președinți ai Curții de casație și justiție; precum și unii generalii în retragere sau în rezervă; dar și foștii președinți ai Adunărilor Naționale din Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia, care au declarat Unirea (art. 73). Se introducea, de asemenea, într-o secțiune separată, instituția Consiliului Legislativ, căruia trebuia să îi fie cerut avizul consultativ în privința tuturor proiectelor de legi, cu excepția celor referitoare la creditele bugetare. Se crea astfel o instituție care verifica, însă doar cu titlu consultativ, constituționalitatea proiectelor de legi (Focșeneanu 2009, 86). 

Puterea Executivă

În privința puterii executive, aceasta era încredințată Regelui (art. 39), ea fiind totuși exercitată de guvern în numele Său (art. 92). Față de constituția precedentă, acum era reglementată instituția guvernului, denumită „Consiliul de Miniștri”, persoana însărcinată de Rege să formeze guvernul purtând titlul de „Președinte al Consiliului de Miniștri” (art. 93). Regele își păstra atribuțiile precedente, printre care se numărau și numirea și revocarea miniștrilor (deci guvernul rămânea responsabil doar în fața Regelui și nu a Parlamentului), promulgarea sau refuzul sancționării legilor, încheierea tratatelor (art. 88). 

Puterea Judecătorească

Capitolul referitor la puterea judecătorească era extins: Curtea de casație și justiție în secții unite primea dreptul exclusiv de a declara inaplicabile prevederilor legilor pe care le găsea contrare Constituțiunii, dar numai în cazul judecat (art. 103). Parlamentul avea obligația să abroge sau să modifice legea respectivă, pentru a o pune în acord cu legea fundamentală. 

Deși nu face parte din Constituțiune, trebuie să menționăm Legea electorală pentru Adunarea deputaților și Senat din 26 martie 1926, în virtutea influenței enorme pe care a avut-o asupra sistemului politic românesc din perioada interbelică. Conform legii, la toate alegerile legislative se instituia prima electorală, în vederea obținerii unei majorități confortabile de către partidul câștigător. Astfel, pentru Adunarea deputaților, partidul care obținea cel mai mare procent de voturi, dar nu mai puțin de 40%, era declarat „grupare majoritară”. În continuare, se calculau procentele obținute în fiecare circumscripție: unde o formațiune politică întrunea majoritatea absolută din sufragiile exprimate (peste 50%), aceasta primea mandatele ce i se cuveneau, conform principiului reprezentării proporționale. Mandatele rămase din aceste circumscripții, alături de mandatele din circumscripțiile unde niciun partid nu obținuse majoritatea absolută, erau redistribuite în modul următor: 50% erau acordate grupării majoritare, iar restul de 50% erau acordate proporțional tuturor partidelor care obținuseră cel puțin 2% pe țară, la această împărțire fiind inclusă și gruparea majoritară. La Senat, toate mandatele erau atribuite partidului care obținuse cele mai multe voturi în circumscripția respectivă (Pantelimon 2009, 114), într-un sistem asemănător cu cel britanic. 

Partidul care organiza alegerile a obținut întotdeauna peste 40% din voturi (cu excepția ultimelor alegeri din perioada interbelică, din 1937), prima electorală servind în primul rând la crearea unor super-majorități legislative: la alegerile din 1926 Partidul Poporului a obținut 53,38% din voturi și 292 de mandate, adică 75% din locurile celor două camere; în 1927 Partidul Național Liberal a obținut 62,72% din voturi si 318 mandate ce însumau 82,17% din întreg parlamentul; iar în 1928 Partidul Național Țărănesc a întrunit 79,25% din voturi, reflectate într-o majoritate de 348 de mandate, adică 89, 92% din parlament, un record în istoria electorală a României (Preda 2011). 

„Restaurația” din 8 iunie 1930

Primul test important al atașamentului politicienilor români față de Constituțiunea din 29 martie 1923, test picat în masă, a survenit în iunie 1930. În 1925, Principele moștenitor Carol renunța a treia oară la tron, pentru a putea locui în afara țării, alături de amanta sa Elena Lupescu. Luând act de decizia fiului Său, Regele Ferdinand convoacă Adunările Naționale Constituante, care acceptă renunțarea la Tron a lui Carol și proclamă drept moștenitor pe principele Mihai, nepotul Regelui și fiul lui Carol. Mihai având doar 5 ani, Regele Ferdinand îi numește acestuia o regență care să „exercite puterile regale” în cazul în care Mihai ar fi chemat să domnească „în timpul minorității sale”. Regența era formată din Principele Nicolae, fiul mai mic al Regelui, patriarhul Miron Cristea, și Gheorghe Buzdugan, prim-președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție (M. Of. nr. 4 din 5 ianuarie 1926). La 20 iulie 1927, Ferdinand moare și Mihai este proclamat Rege al României, primind jurământul membrilor Regenței (Porter 2011, 25). 

În cei trei ani din prima domnie a Regelui Mihai, Regența devenise din ce în ce mai puțin populară în țară, politicienii contestând poziția tot mai dominantă a Președintelui Consiliului Iuliu Maniu, mai ales după ce acesta a numit în Regență, după moartea din 1929 a lui Gheorghe Buzdugan, pe Constantin Sărățeanu, un consilier de la Înalta Curte, mișcare prin care Maniu era perceput drept consolidându-și controlul asupra Regenței. Pe de altă parte, principele Carol nu renunțase la aspirațiile monarhice, fiind în permanență în contact cu persoane influente din țară, în vederea unei întoarceri în România, lucru pe care l-a încercat fără succes de mai multe ori. Totuși, Carol reușește să se întoarcă (ilegal) în țară, fără să-l înștiințeze pe Maniu. Președintele Consiliului de Miniștri îi propune lui Carol numirea în Regență, în locul lui Sărățeanu. Membrii guvernului susțin însă reîntronarea lui Carol, iar Maniu demisionează pentru câteva zile, nedorind să-și încalce jurământul de credință față de Regele Mihai. La 8 iunie, cele două corpuri legiuitoare se întrunesc neconstituțional (nu fuseseră convocate de nimeni) în „Reprezentanța Națională”, corp care „anulează” legile din ianuarie 1926 (Focșeneanu 2009, 100). Astfel, prin Legea nr. 144 din 8 iunie 1930, Carol era inclus abuziv în succesiunea Tronului, în fapt detronându-și fiul. Mihai devenea principe moștenitor și primea titlul de „Mare Voevod al Albei-Iulia” (Legea nr. 143 din 8 iunie 1930). 

Constituția din 27 februarie 1938

Context istoric și adoptare 

În situația în care, pentru prima dată în istoria Regatului României, niciun partid politic nu a reușit să își formeze o majoritate parlamentară în urma alegerilor (desfășurate în decembrie 1937), regele Carol al II-lea a profitat de ocazia de a-și instaura regimul dictatorial, întrucât avea posibilitatea de a numi la guvernare orice partid politic și de a forma Guvernul după propria-i voință. Așadar, Carol l-a numit prim-ministru pe Octavian Goga, președintele Partidului Național Creștin, care nu și-a exercitat funcția decât pentru aproape două luni, deoarece a fost demis prin lovitura de stat orchestrată de rege la 10 februarie 1938. În urma acesteia, s-a format un nou Guvern, la conducerea căruia a fost numit patriarhul Miron Costea, iar Carol al II-lea a decretat starea de asediu, continuând dispunerea mai multor măsuri abuzive: înăsprirea cenzurii, interzicerea organizării altor alegeri, numirea unor noi prefecți din rândul militarilor șamd.

Formă și conținut

Regimul autoritar carlist a fost definitiv impus prin emiterea și prin aprobarea prin plebiscit a unei Constituții, în februarie 1938, care a abrogat-o pe cea din 1923. Cu toate acestea, o bună parte dintre articolele care formau legea fundamentală anterioară au fost preluate în noul text, diferențele majore intervenind în ceea ce privește exercițiul guvernării; principiul separației puterilor a încetat să mai fie aplicat, întrucât regele și-a acordat largi prerogative în domeniul legislativului și al executivului.

Regele era proclamat “Capul Statului”, iar succesiunea la tron a rămas reglementată de principiul eredității; au fost păstrate organele de stat anterior consacrate, Reprezentanța Națională (formată din două Adunări: Senatul și Adunarea Deputaților) și Guvernul, iar instanțele judecătorești pronunțau în continuare hotărâri în numele regelui; se prevedea expres, însă, că atât funcția legislativă, cât și cea executivă urmau a fi exercitate în subordinea unei singure instituții competente care le cumula, cea a regelui

Puterea Legislativă

În primul rând, Carol și-a arogat dreptul absolut de a dispune convocarea Adunărilor Legiuitoare (inclusiv de a decide amânarea lor și de a pronunța închiderea sesiunilor lor) și de a le dizolva, fie pe amândouă deodată, fie doar pe una dintre ele. Se stipula că actul de dizolvare trebuia să conțină convocarea alegătorilor și a noilor Adunări. În perioada când acestea erau dizolvate sau în perioada dintre convocări, regele putea emite decrete cu valoare de lege, care urmau a fi ratificate în bloc, nu articol cu articol, în cea mai apropiată sesiune care urmă a fi ținută.

Deși Parlamentul a fost menținut, rolul sau a devenit mai degrabă unul decorativ, asistând la exercitarea nelimitată a dreptului regelui de a dispune de inițiativa legislativă; celor două Adunări le mai rămânea posibilitatea de a propune din proprie inițiativă doar legi care serveau interesului obștesc al statului. Actele normative trebuiau a fi obligatoriu sancționate și promulgate de rege, în caz contrar nefiind valabile. Și în domeniul revizuirii parțiale sau totale a Constituției, inițiativa era acordată regelui, dar era limitat prin obligativitatea de a fi consultate cele două Camere, care trebuiau să indice textele pentru care se dispunea revizuirea.

Sistemul parlamentar bicameral consacrat și în Constituția din 1923 a fost păstrat, însă au fost aduse modificări în ceea ce privește structura și componența Adunării Deputaților și a Senatului.

Așadar, accederea în Adunarea Deputaților a devenit condiționată de un criteriu profesional: puteau fi aleși cei care practicau o îndeletnicire dintre următoarele: agricultură și muncă manuală, comerț și industrie, ocupațiuni intelectuale. Celelalte condiții de eligibilitate presupuneau deținerea cetățeniei române, exercițiul deplin al drepturilor civile și politice, o vârstă minimă de 30 de ani (față de 25, cum era prevăzut în 1923) și domiciliul stabilit pe teritoriul României.

Deputații erau aleși prin vot secret, obligatoriu și exprimat prin scrutin uninominal, pe circumscripții constitutite în funcție de criteriul îndeletnicirii; sunt impuse condiții care trebuiau îndeplinite pentru a fi ales și pentru a fi alegător, astfel restrângându-se sfera electoratului, deopotrivă format din bărbați și femei.

Senatul a cunoscut, de asemenea, o altă configurație; senatorii se împărțeau în trei categorii: numiți de rege, de drept și aleși. 

Senatorii numiți de rege erau dintre persoanele apropiate monarhului și numărul lor trebuia să reprezinte jumătate din numărul celor aleși.

Se precizează expres și membrii de drept, a căror numire depindea de funcția pe care o dețineau în stat, schimbându-se lista prevăzută în Constituția anterioară. Devin membri de drept toți Principii majori din Familia Regală, Patriarhul și Mitropolitul, episcopii bisericilor ortodoxe române și greco-catolice, capii confesiunilor recunoscute de stat (câte unul din fiecare confesiune care reprezenta peste 200.000 de credincioși) și senatorii care erau de drept recunoscuți în funcție înainte de promulgarea Constituției din 1938. Mandatul acestora înceta odată cu pierderea funcției care le oferea statutul de membri de drept.

O altă formă de supunere a puterii legislative față de rege se manifesta prin depunerea unui jurământ de către persoanele care urmau a fi numite în Reprezentanța Națională; fără executarea acestui gest care arăta loialitatea față de monarh, mandatul nu putea fi preluat.

Tot în ceea ce privește legislativul, este menținut Consiliul Legislativ, a cărui reglementare este modificată, în sensul restrângerii puterii decizionale pe care acesta o deținea. Consiliul Legislativ urma să se pronunțe în continuare asupra proiectelor de legi, însă nu și asupra celor care vizau creditele bugetare. În rest, activitatea sa se marginea în continuare la îndeplinirea unei funcții consultative.

Puterea Executivă

În al doilea rând, Carol al II-lea și-a sporit prerogativele în domeniul executivului, atribuindu-și dreptul de declara război sau de a încheia pacea și de a încheia tratate cu statele străine. Actele emise de monarh erau contrasemnate de miniștri, care își asumau în totalitate răspunderea pentru ele, excepție făcând actul de numire al prim-ministrului.

Totodată, regimul autoritar carlist a promovat factorul etnic ca element determinant pentru obținerea unor funcții publice: nu puteau fi miniștri decât cei care erau români de cel puțin trei generații; miniștrilor deja în funcție la momentul adoptării Constituției nu le era aplicată această prevedere.

În al treilea rând, în domeniul judecătoresc s-au menținut, în linii generale, conținuturile legii fundamentale anterioare; Curta de Juri a fost desființată, iar legea inamovibilității magistraților a fost  prevăzută printr-o lege specială, ceea ce a scos reglementarea din sfera constituțională, lăsând-o la interpretarea oricărui judecător ordinar.

Această reașezare pe plan ierarhic a importanței organelor de stat se reflectă și în structura pe care Constituția din 1938 a dobândit-o. Spre deosebire de cea din 1923, prezența, în Titlul III (Despre puterile Statului), reglementează mai întâi persoana regelui și mai apoi Parlamentul, Guvernul și funcția judecătorească. Dispunerea în primul capitol a regelui contrastează cu formă Constituției din 1923, care accentuează principiul reprezentării naționale, ca sursă a suveranității.

Trecerea de la parlamentarism la un regim personal se reflectă, deci, pe toate planurile domeniului legal și, mai ales, constituțional.

Referitor la înscrierea drepturilor și libertăților cetățenești, sunt câteva menționări importante care trebuie precizate, în ciuda faptului că textul prin care sunt reglementate este aproape identic cu cel din 1923. Așadar, este introdusă pedeapsa cu moartea aplicabilă și pe timp de pace (nu doar pe timp de război, cum era deja prevăzut), în cazurile de tâlhărie cu omor și asasinat politic sau în cazurile în care se atentează la viața suveranului, a membrilor familiei regale, a șefilor statelor străine sau a demnitarilor statului. O altă atingere a drepturilor cetățenești a fost adusă prin faptul că libertatea comunicării și publicării opiniilor era garantată prin lege, ceea ce însemna o mai mare libertate de restrângere a acestei libertăți, deoarece era dispusă de un legiuitor ordinar.

După adoptarea Constituției, au urmat alte atacuri la adresa principiilor democratice care se doreau a fi înlăturate: printr-un decret emis în martie 1938, Carol al II-lea dizolvă toate partidele politice, iar în decembrie își creează un partid unic, Frontul Salvării Naționale, care devine Partidul Națiunii, în iunie 1940.

Suspendarea Constituției

Eșecurile regimului autoritar impus și nemulțumirile populației provocate de evenimentele din vara anului 1940, soldate cu pierderi teritoriale, l-au determinat pe Carol să ia decizia de a-și suspenda Constituția printr-un decret regal emis pe 5 septembrie și de a dizolva Corpul legiuitor; prerogativele sale au fost cedate în mare parte generalului Ion Antonescu, despre care regele credea că este singurul care poate restabili ordinea în stat. O zi mai târziu, Carol al II-lea abdica în favoarea fiului sau, Mihai I, care a ocupat o funcție simbolică, lipsită de putere decizională, timp în care Antonescu s-a autointitulat „Conducător” și a proclamat Statul Național Legionar prin decretul emis pe 14 septembrie 1940.

Decretul conținea numai 5 puncte, care dispuneau că România devine Stat Național Legionar, singura mișcare recunoscută în stat era Mișcarea Legionară, generalul Ion Antonescu era șeful statului și al regimului legionar, Horia Sima prelua funcția de conducător al Mișcării Legionare, iar orice „luptă între frați încetează”. În urma rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941 și eliminării Mișcării Legionare de la guvernare, decretul din 14 septembrie 1940 a fost abrogat, iar Statul Național Legionar, desființat. 

Perioada 1944-1947 

Perioada dintre ieșirea României din alianța cu Axa la 23 august 1944 și proclamarea republicii la 30 decembrie 1947 a fost marcată de o ambiguitate constituțională, provocată de confruntarea a două tabere: pe de o parte, partidele istorice proaspăt reorganizate (PNȚ, PNL), alături de Regele Mihai; și tabăra comunistă împreună cu formațiunile politice asociate și aservite (precum Frontul Plugarilor), susținută puternic de sovietici. Comuniștii nu puteau să răstoarne peste noaptea vechea ordine constituțională, în condițiile în care războiul mondial încă se desfășura iar soarta estului continentului nu era încă clară. În aceste condiții, comuniștii au acaparat puterea treptat, păstrând fațada procedurilor constituționale. În continuare vom prezenta câteva din actele emise în această perioadă, considerate de unii autori drept având „caracter constituțional”. 

Primul act care stabilea funcționarea statului român după 23 august a fost „Înaltul decret regal nr. 1626 din 31 august 1944”, publicat în Monitorul Oficial Nr. 202 din 2 septembrie 1944. Încă din epocă, au existat dezbateri cu privire la interpretarea decretului (Ghițulescu 2017, 177): comuniștii erau predispuși să considere decretul drept un nou act constituțional, care doar făcea referire la documente anterioare (Constituțiunile din 1866 și 1923), în timp ce democrații tindeau să îl interpreteze ca repunând în vigoare Constituția din 1923, cu unele excepții. Aceste excepții țineau în special de Reprezentanța națională (parlamentul), care urma să fie „organizată” printr-un decret ulterior, lucru firesc dat fiind că România se afla în stare de război. Până atunci, puterea legislativă era exercitată de Rege la propunerea Consiliului de Miniștri (art. 3). Un aspect foarte important este că decretul mai stipulează, în articolul 2, că „puterile statului se vor exercita după regulile așezate în Constituțiunea din 1923”. 

Următorul act pe care îl vom analiza este Decretul nr. 2218 din 13 iulie 1946 pentru organizarea Reprezentanței naționale. Actul venea în baza dispozițiilor decretului nr. 1626 din 2 septembrie 1944 și reglementa aspecte precum vârsta de vot, dreptul femeilor de a alege și de a fi alese, alegerea legislatorilor, proceduri parlamentare. Decretul mai stipula desființarea Senatului (art. 1), măsură primită cu protestul partidelor istorice. Țărăniștii argumentau, prin vocea ministrului fără portofoliu Emil Hațieganu, că o astfel de măsură era neconstituțională, întrucât decretul din septembrie 1944 privind „organizarea” Reprezentanței naționale nu se putea referi decât la Capitolul I „Despre reprezentarea națională”. Or, bicameralismul era stipulat clar și la articolul 34, anterior capitolului I: „Reprezentațiunea națională se împarte în două Adunări: Senatul și Adunarea deputaților”. Așadar, „eliminarea Senatului era o modificare care exceda decretul din 2 septembrie, deci o încălcare a Constituției” (Neagoe în Ghițulescu 2017, 184-185). Replica comuniștilor a venit din partea lui Lucrețiu Pătrășcanu, Ministrul Justiției: „La 27 august 1944, noi nu am voit să repunem în vigoare Constituţiunea de la 1923. Ca reprezentant al Partidului Comunist, m-am declarat adversar al Constituţiei de la 1923, după cum suntem şi azi adversari ai acestei constituţii. Pentru că ea este o constituţie reacţionară” (Onișoru în Ghițulescu 2017, 185). 

Drept măsură evidentă de compromis, venită probabil la insistențele Regelui (Focșeneanu 2009, 141), în textul decretului era inclus articolul 17, care reafirma faptul că modificarea Constituțiunii, total sau în parte, nu se putea face de către Adunarea deputaților, orice modificare trebuind fi conformă cu procedura de revizuire explicitată în Titlul VII (art. 129 și 130) al Constituțiunii „repusă în vigoare” prin Decretul nr. 1626 din septembrie 1944. Pentru a i se arăta importanța, Decretul nr. 2218 era contrasemnat de întreg guvernul, în frunte cu Petru Groza. Raportul care însoțea proiectul de decret era întocmit exclusiv de ministrul Lucrețiu Pătrășcanu și preciza: „am întocmit alăturatul proiect de decret pentru organizarea Reprezentanței Naționale, în cadrul Constituției din 29 Martie 1923, care a fost repusă în vigoare prin înaltul decret regal Nr. 1626 din 2 Septembrie 1944 cu modificările consemnate în el” (Ghițulescu 2017, 186; vezi și M.Of. nr. 161, p. 7358 din 15 iulie 1946). 

Alegerile pentru Adunarea deputaților din noiembrie 1946, organizate și în baza decretului de mai sus, au fost fraudate masiv de comuniști (Hitchens 2017, 602), aceștia reușind astfel să obțină o majoritate covârșitoare. Ulterior, la 30 decembrie 1947, Regele Mihai este obligat să abdice, fiind amenințat de comuniști că dacă nu va semna actul de abdicare, va fi ordonată uciderea a 1000 de studenți, închiși în urma unei manifestații pro-monarhice (IICCMER). 

În aceeași zi, Adunarea deputaților adopta Legea nr. 363, prin care lua act de abdicarea Regelui și abroga „Constituția din 1866 cu modificările din 29 Martie 1923 și acelea din 1 (sic!) Septemvrie 1944”. România era declarată „Republică Populară” și se crea un „Prezidiu” format din 5 membri care să exercite puterea executivă până la adoptarea unei noi constituții. Legea era evident neconstituțională, din moment ce se operau schimbări în privința formei de guvernământ, a numelui țării, a organizării puterilor în stat. Ea fusese adoptată de Adunarea deputaților aleasă în noiembrie 1946, care pe lângă că fusese aleasă prin fraudă, nu avea putere de constituantă. Mai mult, nu se respectau nici normele de revizuire impuse de Constituția care era încă în vigoare, așa cum am arătat mai sus, și nici prevederile Decretului nr. 2218 din iulie 1946, care interzicea explicit Adunării deputaților revizuirea legii fundamentale (art. 7). Reiterând, acest decret fusese contrasemnat de Petru Groza și de toți miniștrii, pentru ca un an mai târziu Legea prin care se proclama republica populară (și deci contravenea atât Constituțiunii din 1923 cât și decretului din iulie 1946), să fie contrasemnată de același Petru Groza (M.Of. nr. 300 bis/30 dec. 1947). 

Constituția din 13 aprilie 1948

Context istoric și adoptare

După proclamarea republicii la 30 decembrie 1947, a urmat o perioadă de vid constituțional, timp în care Adunarea deputaților a continuat să funcționeze, deși Constituția în baza căreia fusese aleasă era abrogată. Abia la 24 februarie 1948, Adunarea deputaților se dizolvă, prin Legea nr. 32 din 25 februarie fiind convocate alegeri pentru „Marea Adunare Națională” (MAN), care urma să elaboreze noua constituție și apoi să funcționeze ca adunare legislativă ordinară. După cum era de așteptat având în vedere caracterul pur formal al alegerilor în perioada comunistă, Partidul Muncitoresc Român (realizat din fuziunea Partidului Comunist din România și a Partidului Social Democrat), alături de alte formațiuni aservite, a obținut o majoritate de 405 din 414 locuri în MAN. Se creează o Comisie Constituțională, raportor fiind numit Gheorghe Gheorghiu-Dej. La 13 aprilie, Constituția este adoptată în unanimitate de MAN. 

Formă și conținut

Constituția din 13 aprilie număra 105 articole, organizate în 10 titluri. În primul titlu se afirma că Republica Populară Română este „un Stat popular, unitar, independent și suveran” (art. 1), care a luat ființă prin lupta poporului, condus de clasa muncitoare, „împotriva fascismului, reacțiunii și imperialismului” (art. 2). Puterea „de stat emana de la popor” și aparținea acestuia, care o exercita prin organe reprezentative (art. 3). 

Dominanța economiei asupra tuturor celorlalte aspecte ale vieții, în concordanță cu principiile marxiste, era demonstrată de ordinea titlurilor Constituției: titlul II purta numele „Structura social-economică”. În același timp, se poate observa caracterul temporar al Constituției, promulgată cu scopul de a facilita naționalizările și colectivizările ce aveau să urmeze. Astfel, mijloacele de producție mai puteau fi încă deținute de particulari, pe lângă cele ce aparțineau „Statului, ca bunuri ale întregului popor, sau organizațiilor cooperative” (art. 5). Însă, pentru a nu rămâne vreo urmă de îndoială, articolul 7 declara „bunurile comune ale poporului” drept „temelia materială a propășirii economice și a independenței naționale a RPR”. Mai erau incluse posibilitatea trecerii în proprietatea statului a mijloacelor de producție și a băncilor aflate încă în mâini particulare (art. 11), dar și principiul planificării economice (art. 15), urmându-se modelul sovietic. 

În Titlul III erau enumerate drepturi și libertăți, încălcate însă periodic și sistematic de autoritățile regimului comunist. Libertățile îngăduite depindeau de obediența față de Partidul Muncitoresc Român și de organele statului. În teorie, toți cetățenii RPR erau egali în fața legii (art. 16), aveau drept de vot de la 18 ani (art. 18), drept la muncă (art. 19), drept la odihnă asigurat prin concedii plătite (art. 20), asistență medicală (art. 25). Libertatea religioasă, individuală, și a conștiinței erau „garantate” de stat. Se asigura libera funcționare a tuturor cultelor religioase, libertatea presei, a cuvântului și a întrunirilor (art. 27, art. 28), precum și inviolabilitatea domiciliului (art. 29) și secretul corespondenței (art. 33). 

Conform doctrinei marxiste și practicii sovietice, sistemele constituționale ale statelor socialiste erau bazate pe principiul uniformității puterii, care era indivizibilă (Osakwe 1977, 1411). Așadar, se abandona separația puterilor în stat. Întreaga putere era exercitată, în teorie, de Marea Adunare Națională a R.P.R., „organul suprem al puterii de Stat” și unic legiuitor (art. 37-38). Formal, toate organele de Stat erau subordonate MAN. În practică se urma modelul sovietic, toate deciziile fiind luate la nivel de partid, cele mai importante în Comitetul Central al PMR. Astfel, MAN doar aproba, de cele mai multe ori în unanimitate, legile și hotărârile dispuse de conducerea Partidului prin intermediul guvernului. Printre atribuțiile MAN se numărau alegerea Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR, formarea Guvernului, „modificarea” si aplicarea Constituției, stabilirea numărului și atribuțiilor ministerelor, elaborarea planurilor economice, aprobarea bugetului, organizarea teritorială a țării (art. 39). Prezidiul Marii Adunării Naționale îndeplinea colectiv rolul de șef de stat. Era ales din membrii MAN cu majoritate absolută și număra un președinte, trei vice-președinți, un secretar și 14 membri simpli (art.40-41). După cum am menționat, atribuțiile Prezidiului corespundeau, în mare, cu cele ale unui șef de stat și includeau convocarea MAN, emiterea decretelor și interpretarea legilor, reprezentarea R.P.R. în relațiile cu alte state, numirea și revocarea miniștrilor la propunerea Consiliului de Miniștri, precum și efectuarea altor numiri în funcții publice, tot la propunerea guvernului sau a miniștrilor de resort, ratificarea tratatelor internaționale (art. 44). De asemenea, Prezidiul putea anula deciziile Consiliului de Miniștri pe care le considera neconforme cu Constituția sau cu legile (art. 72). Prezidiul nu avea atribuții în conducerea dezbaterilor din MAN, acestea erau conduse de președintele sau de unul dintre vice-președinții unui birou ales special pentru această sarcină (art. 50). Marea Adunare Națională era aleasă pe un mandat de 4 ani (art.47). 

Guvernul sau Consiliul de Miniștri era organul suprem executiv al R.P.R. (art. 66). Era responsabil pentru activitatea sa în fața MAN (art. 69), iar miniștrii depuneau jurământul în fața Prezidiului MAN (art. 70). De asemenea, miniștrii puteau face parte din MAN (art. 71). Pe plan local, puterea de stat era exercitată de „consiliile populare locale”, alese tot pe un mandat de 4 ani (art. 76-77). Era menținută organizarea teritorială inaugurată de Constituția din 1938, teritoriul fiind împărțit administrativ în comune, plăși, județe și regiuni, prin lege putând însă fi aduse modificări (art. 75). 

În privința organelor judecătorești, acestea erau Curtea Supremă, Curțile, tribunalele și judecătoriile populare (art. 86). Prezidiul MAN numea, la propunerea guvernului, toți membrii Curții Supreme (art. 89), dar și Procurorul general al RPR (art. 98). Funcționarea acestor instituții urma să fie reglementată de legi viitoare. Se remarcă suprimarea inamovibilității judecătorilor, prevăzută de Constituția din 1923, dar și de cea din 1938. Era îngăduită formarea „instanțelor speciale” (art. 87). 

Titlul IX cuprindea prevederi referitoare la „modificarea” Constituției: se renunța la termenul de „revizuire”, care implica o procedură mai dificilă (Focșeneanu 2009, 180). Astfel, Constituția putea fi modificată oricând, asemenea unei legi ordinare, la propunerea guvernului sau a unei treimi din membrii MAN (art. 103). Modificările trebuiau adoptate cu două treimi din numărul total al membrilor MAN (art. 104). 

Constituția din 24 septembrie 1952

Context istoric și adoptare

Constituția din 1948 a avut un caracter temporar, urmărindu-se crearea bazei legale pentru înfăptuirea naționalizării și colectivizării, în vederea transformării economiei naționale pe model sovietic. În acest sens, a fost adoptată Legea nr. 119 din 11 iunie 1948, prin care erau naționalizate toate întreprinderile industriale, bancare, de asigurări, miniere și transporturi, dar și Decretul nr. 83/1949 care cuprindea dispoziții referitoare la colectivizarea agriculturii. Pentru a consacra „rezultatele obținute (…) de oamenii muncii” în aceste domenii, dar și pentru a înscrie în legea fundamentală apropierea de URSS, Marea Adunare Națională a adoptat la 24 septembrie 1952, o nouă Constituție. Având în vedere că multe prevederi ale noii Constituții erau neschimbate față de cele consacrate de legea fundamentală din 1948, în continuare vom analiza doar articolele diferite sau mai importante. 

Formă și conținut

Constituția din 1952 număra tot 105 articole, care erau însă cuprinse în 10 capitole, nu în titluri, preluându-se formula constituțională sovietică. Exista și un capitol introductiv, nenumerotat, asemănător unui preambul. În el se afirma dependența României față de Uniunea Sovietică, prin formule propagandistice de tipul: Republica Populară Română „a luat naștere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german și a eliberării României de către glorioasa Armată Sovietica”, astfel încununându-se „lupta de secole dusă de poporul muncitor român pentru libertate și independență națională, luptele eroice ale clasei muncitoare aliată cu țărănimea muncitoare pentru doborîrea regimului capitalisto-moșieresc si scuturarea jugului imperialist”. Independența, suveranitatea și „dezvoltarea și înflorirea” statului român erau asigurate „de prietenia si alianța cu marea Uniune Sovietică”, care oferea „sprijin și ajutor dezinteresat și frățesc”. Politica externă era și ea aservită URSS-ului, afirmându-se „prietenia și alianța” RPR cu Uniunea Sovietică și cu celelalte țări din blocul comunist. 

Cât despre celelalte capitole, se remarcă imediat lipsa de importanță acordată de regimul comunist drepturilor și libertăților cetățenilor, care erau detaliate abia în Capitolul 7, spre deosebire chiar și de precedenta Constituție, unde erau trecute în Titlul II.  Capitolul 1 „Orânduirea socială” conținea prevederi referitoare la regimul de proprietate și la factorii de conducere în stat. Astfel, RPR era „un stat al oamenilor muncii de la orașe și sate” (art. 1), în care „baza puterii populare” era „alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare”, clasa muncitoare păstrându-și „rolul conducător” (art. 2). 

Puterea Executivă

Puterea era exercitată de Marea Adunare Națională (MAN) și de Sfaturile Populare (art. 4). Existau trei tipuri de formațiuni social-economice: socialistă, mica producție de mărfuri și formațiunea particular-capitalistă (art. 5). Rolul conducător în economie aparținea formațiunii socialiste, care se concretiza în proprietatea de stat sau colectivistă asupra mijloacelor de producție (art. 6). Țăranilor și meseriașilor le era permisă o formă foarte limitată de proprietate privată, asupra gospodăriilor „mici și mijlocii” și a micilor ateliere (art. 10). Cât despre formațiunea capitalistă, aceasta era „în mod consecvent” „îngrădită și eliminată” de către „statul democrat-popular” (sic!) – art. 11. 

Statul român „democrat-popular” (sic!) era declarat „stat unitar, suveran și independent”, prevederi oarecum superflue având în vedere dependența față de URSS afirmată în capitolul introductiv. Se afirma principiul planificării economiei. În concordanță cu prevederile de fațadă din Constituția sovietică privind drepturile naționalităților, care oricum erau încălcate, Constituția RPR din 1952 înființa o Regiune Autonomă Maghiară, cu centrul administrativ la Târgu Mureș (art. 19). Regulamentul acestei regiuni era aprobat de MAN (art. 21). 

Puterea Legislativă

Organul suprem al puterii de stat și unic legiuitor rămânea Marea Adunare Națională, atribuțiile sale rămânând neschimbate. Prezidiul MAN pierdea un membru simplu și un vice-președinte și era însărcinat și cu numirea și revocarea comandantului suprem al forțelor armate ale RPR, dar și cu convocarea referendumului (art. 37). Atribuțiile Consiliului de Miniștri rămâneau aceleași, însă lista ministerelor, în număr de 28, apărea acum în Constituție (art. 50). În plan local, se renunța la organizarea administrativă în județe, fiind preferat modelul sovietic al regiunilor si raioanelor. Mandatele Sfaturilor Populare, însărcinate cu exercitarea puterii pe plan local, erau scurtate la 2 ani. 

Puterea Judecătorească

În privința justiției, era desființată Curtea Supremă și se crea Tribunalul Suprem al RPR, care funcționa alături de Tribunalele regionale și Tribunalele populare, prin lege putând fi create instanțe judecătorești speciale. 

La fel ca în celelalte constituții comuniste, erau enumerate câteva drepturi și libertăți limitate, care însă erau încălcate periodic și sistematic. Astfel, Constituția garanta dreptul la muncă, la odihnă, la asigurare socială, la învățământ. Se asigura dreptul minorităților naționale de a folosi limba maternă în toate activitățile, alături de cea română. Se garanta libertatea conștiinței și a cultelor religioase. Erau eliminate referirile la biserica ortodoxă, prezente încă în Constituția precedentă. Libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor și a demonstrațiilor de stradă erau reunite într-un singur articol. Mai important, articolul 86 afirma că Partidul Muncitoresc Român era „forța conducătoare atât a organizațiilor celor ce muncesc, cât și a organelor și instițiilor de stat”, în el reunindu-se cetățenii „cei mai activi și cei mai conștienți din rândurile clasei muncitoare și a celorlalte pături de oameni ai muncii”. Se afirma astfel dominanța totală a partidului asupra statului român. 

Modificări

În cei 13 ani în care a fost în vigoare, Constituția din 24 septembrie a fost modificată de 11 ori, fiind demonstrată astfel poziția precară pe care legea fundamentală o avea în cadrul regimului comunist. Nu vom analiza fiecare modificare în parte, dar vom menționa prima modificare din 1953: prin Legea nr. 3/1953 se operau schimbări în structura Consiliului de Miniștri, însă aspectul cel mai important era că legea ordinară dispunea efectuarea „modificărilor corespunzătoare în Constituția RPR. Constituția era pusă în acord cu legea ordinară,  nu invers (Focșeneanu 2009, 189). Cea mai importantă modificare a avut loc în 1961, când Prezidiul Marii Adunări Naționale a fost înlocuit de Consiliul de Stat, un organ independent de MAN, format din 13 membri, 3 vice-președinți și un președinte. Acesta din urmă reprezenta România pe plan internațional (Legea nr. 1/1961). Președinte al Consiliului de Stat a fost ales Gheorghe Gheorghiu-Dej, care prin contopirea funcțiilor de partid și de stat își menținea poziția de cel mai puternic om politic din RPR (Scurtu 2010, 97). 

Abonează la newsletter și rămâi informat

Constituția din 21 august 1965

Context istoric și adoptare 

Începând cu anii ’60, politica românească începe a se distanța treptat de sfera de influență impusă de Moscova. Această tendință a fost exprimată îndeosebi în momentul în care Gheorghe Gheorghiu-Dej, sub presiunea pusă pe el de sovietici de a se decide ce parte a conflictului iscat între China și Uniunea Sovietică susține, a lansat un document de afirmare a independenței românești: Declarația din aprilie. Pe scurt, în aceasta se afirma că un partid comunist nu trebuie să îi impună altuia modelul său de guvernare și că în relațiile dintre statele comuniste trebuie să se respecte principiul independenței fiecărei țări, fără să existe amestecuri în politica internă.

Din acest punct de vedere, pentru că scopul conducătorilor părea să fie liberalizarea vieții sociale și promovarea unei guvernări care să nu mai fie în totalitate subordonată programului politic al Moscovei, așa cum se întâmpla în anul 1952, s-a constatat necesitatea adoptării unei noi legi fundamentale care să consemneze noua realitate a statului comunist român, chiar dacă regimul intern păstra totuși caracterul pro-sovietic.

O Comisie pentru elaborarea proiectului viitoarei Constituții a fost înființată la scurt timp după ce Marea Adunare Națională fusese întrunită în urmă alegerilor din martie 1965. Perioada aceasta a coincis cu momentul decesului lui Dej, care, deși nu își numise un succesor, a fost urmat în funcție de către Nicolae Ceaușescu, ales secretar general al Partidului Comunist Român (PCR).

Proiectul a fost validat de Plenara Comitetului Central, în iunie 1965 și, ulterior, a fost supus dezbaterilor purtate în cadrul Congresului al IX-lea al PCR. A doua sa aprobare a condus la votul final asupra textului, acordat de Marea Adunare Națională (M.A.N.) în unanimitate. Constituția a fost promulgată pe 21 august.

Formă și conținut

În ceea ce privește forma, Constituția din 1965 renunța la organizarea pe capitole, consacrată de cutuma rusească, și revenea la dispunerea textului în titluri, însumând 9 titluri și 116 articole.

În plan intern, primul articol proclama Republica socialistă, făcându-se tranziția de la Republica populară instituită în 1948 și în 1952.  Era menținută aceeași organizare a puterii în stat și a instituțiilor publice: Marea Adunare Națională era organul suprem, unicul legiuitor, care avea în subordine consiliile populare, Consiliul de Miniștri, autoritățile judecătorești și procuratura, iar forța politică conducătoare aparținea Partidul Comunist Român.

Economia funcționa tot pe principiile socialiste deja implementate, care presupuneau rămânerea în proprietatea statului a mijloacelor de producție; proprietatea putea fi doar de stat sau cooperatistă – însă se desprindea de cea cooperatistă o altă formă de proprietate, aceea personală, care includea doar locuința, lotul de pământ al țăranilor și bunuri agricole de mică valoare. Accentul începea să cadă pe intensificarea producției, pe sporirea ei, prin “aplicarea științei înaintate”, de vreme ce procesul de colectivizare era deja finalizat și acesta era următorul pas logic în strategia economică comunistă, care urmărea „ridicarea continuă a nivelului de trai a întregului popor”.

Tot din Constituțiile anterioare au fost preluate majoritatea reglementărilor în domeniul drepturilor și al libertăților cetățenești; erau garantate, cel puțin teoretic, egalitatea în fața legii, dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul la pensii și ajutoare, posibilitatea minorităților naționale de a-și folosi limba maternă, dreptul de a alege sau de a fi ales în Marea Adunare Națională sau în consilii etc. În practică, însă, exercițiul acestor drepturi depindea în continuare de supunerea față de partidul unic condus de Nicolae Ceaușescu, stipulându-se în textul constituțional că PCR reunește “cetățenii cei mai înaintați și mai conștienți din rândurile muncitorilor, țăranilor, intelectualilor și ale celorlalte categorii de oameni ai muncii”. De exemplu, libera exprimare, libertatea presei sau a întrunirilor erau suprimate atât timp cât se foloseau pentru a critica regimul socialist.

Cu toate acestea, perioada de după 1960 a adus câteva schimbări importante în viața politică și socială a românilor: Ceaușescu a denunțat public, dar fără un efect propriu-zis, abuzurile Securității din ’40 și ’50; noua Constituție prevedea atât interzicerea reținerii unei persoane în lipsa probelor, cât și posibilitatea celui vătămat de către stat într-un drept al sau de a pretinde anularea actului vătămător și recuperarea pagubei cauzate.

Pe planul politicii externe, Constituția din 1965 introduce, prin articolul 14, posibilitatea Republicii Socialiste Române de a dezvolta relații de colaborare și de prietenie nu doar cu statele socialiste, ci și cu țările care aveau o altă orânduire social-politică. De asemenea, sub această Constituție au fost semnate și ratificate cele mai multe înțelegeri internaționale cu privire la drepturile omului (precum Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice).

Modificări 

Constituția din 1965 a fost supusă mai multor modificări, până în anul 1986, când a fost republicată pentru ultima oară.

Cele mai importante revizuiri ale legii au vizat prelungirea mandatului Marii Adunări Naționale și al consiliilor populare de la patru la cinci ani (1972), înființarea unor comisii în cadrul M.A.N. (1969) – cea mai importantă era Comisia Constituțională, care verifică constituționalitatea legilor, reorganizarea administrativ-teritorială în județe (1968) – erau desființate regiunile și raioanele și erau reintroduse județele și funcția de primar la nivelul orașelor și al comunelor, clarificarea procesului de numire în funcție a judecătorilor (1968) și, în final, înființarea funcției de Președinte al Republicii Socialiste România (1974).

Funcția prezidențială a fost ocupată de Nicolae Ceaușescu până la moartea sa din decembrie 1989, iar aceasta era reglementată în articolele 71-76 ale Constituției. Așadar, Președintele era șeful statului și reprezenta atât țara pe plan internațional, cât și puterea de stat în politica internă. Era ales de Marea Adunare Națională în cadrul primei sesiuni în care aceasta se întrunea, în fața căreia trebuia să depună un jurământ. 

Printre atribuțiile ce îi reveneau Președintelui se numărau: prezidarea Consiliului de Stat și a ședințelor Consiliului de Miniștri (când era necesar), numirea și revocarea prim-ministrului, acordarea gradelor militare, grațierea și posibilitatea de proclamare stării de necesitate, în caz de urgență. De asemenea, era și comandatul suprem al armatei și conducea Consiliul Apărării.

Președintele conducea prin emiterea de decrete prezidențiale sau de decizii, iar în exercitarea activității sale răspundea în mod direct față de Marea Adunare Națională.

În final, putem constata că ultima Constituție comunistă, prin textul adoptat inițial, dar mai ales prin amendamentele ulterioare, încearcă a consacra manifestarea voinței românilor de de-rusificare, însă regimul sovietic sub aceasta nu a cunoscut decât o parțială și aproape artificială deschidere a vieții sociale, care a fost restructurată fundamental abia prin următoarea Constituție adoptată după Revoluția din 1989.

Constituția României din 1991

Contextul și adoptarea Constituției. Actele constituționale din perioada 1989-1991

Revolta izbucnită la Timișoara la jumătatea lunii decembrie a anului 1989, care a evoluat în tandem cu evenimentele din Europa Centrală și de Est din aceeași perioadă și care a devenit, în scurt timp, revoluția prin care o nouă ordine politică avea să înlocuiască anterioara dictatură comunistă, a determinat schimbări majore de ordin politic, social și economic, care trebuiau afirmate în acte juridice, îndeosebi constituționale și, desigur, care să reflecte principiile unei democrații. Însă, din cauza lipsei unui organ legislativ și, deci, a imposibilității adoptării imediate a unui nou act fundamental, a fost necesară rămânerea parțială în vigoare a Constituției din 1965, ale cărei dispoziții au fost completate, între 1989 și 1991, cu dispoziții ale unor decrete-lege emise de Consiliul Frontului Salvării Naționale – Frontul Salvării Naționale (FSN), organizație care abia în februarie 1990 devine partid politic, se autoproclamă organ suprem de conducere prin Comunicatul către țară din 22 decembrie 1989.

Dintre actele constituționale emise în această perioada de tranziție, menționăm câteva dintre cele mai importante și o parte din prevederile lor.

În Decretul-lege din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale este prezentat programul organizației, în care sunt reiterate, în mare parte, principiile deja afirmate în Comunicatul către țară. Măsurile propuse și preluate și în Programul Consiliului Frontului Salvării Naționale privesc stabilirea unui sistem pluralist de guvernământ, organizarea alegerilor libere în primăvara anului 1990 (câștigate, de altfel, de FSN), separația puterilor în stat, restructurarea economiei în scopul promovării liberei inițiative, reorganizarea învățământului, restructurarea agriculturii și încurajarea producției țărănești, libertatea cultelor, a presei, a radioului și a televiziunii, precum și promovarea unei politici externe care să favorizeze integrarea țării într-o “Europa unită”. Denumirea statului devine “România”, drapelul și forma de guvernământ anterioară, republica, sunt păstrate, însă este modificată stema.

Prin Decretul-lege din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea și funcționarea partidelor politice și a organizațiilor obștești în România sunt reinstituite pluralismul politic și pluripartidismul, consacrându-se posibilitatea liberei formări a partidelor, neîngrădită pe motiv de rasă, naționalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice – excepția de la acest ultim criteriu o reprezintă, însă, promovarea ideilor fasciste sau contrare ordinii de stat și de drept în România, care nu era permisă.

Organizarea puterii executive și a celei legislative se realizează prin două acte normative – Decretul-lege din 31 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Guvernului României și Decretul-lege din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României. Conform celui dintâi menționat, se formează Guvernul, care devine organ suprem al administrației de stat, însă activitatea acestuia se subordona programului FSN; hotărârile sale puteau fi anulate de Consiliu în cazurile în care se considera că ele contravin legislației în vigoare sau intereselor poporului, iar membrii Guvernului răspundeau în fața Consiliului Frontului. Al doilea decret reinstituie în fapt atât principiul separației puterilor în stat, cât și un Parlament bicameral, compus din Adunarea Deputaților și Senat; este important de remarcat că Parlamentul nu era doar organ legiuitor, ci și adunare constituantă, fapt ce reprezintă punctul de plecare în procesul de elaborare și de adoptare a Constituției din 1991.

Adunarea Constituantă era formată din cele două Camere reunite ale Parlamentului și s-ar fi  dizolvat de drept dacă nu ar fi adoptat Constituția în cel mult 18 luni de la momentul inființării sale, astfel încât proiectarea Constituției din 1991 a început imediat după primele alegeri liber desfășurate în mai 1990. Au fost întrunite Comitetul Adunării Constituante și o comisie parlamentară specială, Comisia de redactare a proiectului Constituției, la ale cărei lucrări au participat 12 deputați, 11 senatori și 5 specialiști (juriști), sub îndrumarea profesorului Antonie Iorgovan, atunci cadru didactic la Facultatea de Drept a Universității din București. În procesul de elaborare, s-a ținut cont atât de experiență constituțională democratică dobândită de români în 1866 și în 1923, cât și de Constituția franceză din 1958, aceasta din urmă fiind principala sursă de inspirație a membrilor Adunării Constituante.

Textul constituțional propus de Comisia de redactare a fost votat în plenul Adunării, 81% (414) dintre membrii acesteia pronunțându-se în favoarea adoptării lui, iar pe 8 decembrie 1991 s-a desfășurat referendumul național pentru aprobarea Constituției, la care au participat aproape 11 milioane de cetățeni români cu drept de vot. Întrebarea „Aprobați Constituția României adoptată de Adunarea Constituantă la 21 noiembrie 1991?” a primit răspunsul favorabil de la peste 77% dintre votanți. Prin intrarea acesteia în vigoare, a fost abrogată în totalitate Constituția din 1965.

Opoziția care a existat în legătură cu adoptarea actului fundamental a apărut, pe de-o parte, pe fondul definirii statului și a drepturilor minorităților, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) contestând formularea „stat național”, considerând-o interpretabilă. Tot o cerință a reprezentanților UDMR-ului era și consemnarea în Constituție  a dreptului minorității maghiare de a-și folosi limba maternă în școli, în justiție și în administrație. Pe de altă parte, era criticată modalitatea de reglementare a separației puterilor în stat; Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD) semnalau că atribuțiile executivului sunt prea mari în comparație cu cele ale organului legislativ.

Conflictele au fost „soluționate” prin impunerea voinței majorității membrilor Comisiei și ai Parlamentului, majoritate deținută de Frontul Salvării Naționale.

Formă și conținut

Potrivit Constituției din 1991, care cuprindea 152 de articole (înainte de revizuirea din 2003), România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, organizat în conformitate cu principalele direcții democratice de guvernare: separația puterilor în stat  (funcția executivă fiind îndeplinită de Președinte și de Guvern, cea legislativă de Parlament, iar cea judecătorească de instanțele judecătorești), garantarea drepturilor și libertăților cetățenești (inclusiv egalitatea acestora în fața legii și liberul acces la justiție), instituirea pluripartidismului, funcționarea  administrației publice pe baza principiilor descentralizării, deconcentrarii și autonomiei locale etc.

Forma de guvernământ a statului este republica, iar suveranitatea națională aparține poporului român.

În ceea ce privește puterile statului, se stabilește că Parlamentul este bicameral, format din Camera Deputaților și Senat, fiind ales pentru o perioada de 4 ani și având ca principale funcții adoptarea legilor și a bugetului de stat. Guvernul are în sarcina punerea în aplicare a legilor și răspunde politic în fața Parlamentului, astfel încât poate fi demis de Parlament în urma acordării unui vot de neîncredere, printr-o moțiune de cenzură. O altă situație de întrepătrundere a activităților și a funcțiilor celor două organe centrale de stat se remarcă în cazul delegării legislative, când Guvernul poate emite ordonanțe simple sau de urgență ca acte normative cu putere de lege, în urma abilitării sale de către Parlament, cu mențiunea că actele normative sunt verificate ulterior de organul legislativ, care fie le aprobă, fie le respinge.

Președintele, conform textului înainte de revizuire, era ales tot pentru o perioada de 4 ani, pentru cel mult două mandate. Rolul acestuia este prevăzut în mod clar și limitativ în articolul 80 (care, în dezbaterile publice, este interpretat eronat în sensul extinderii domeniului de competență a Președintelui, existând o reală confuzie în ceea ce privește atribuțiile sale, cu precădere cele exercitate în politica internă):

1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Referitor la drepturile și libertățile cetățenești, acestea sunt specifice unei guvernări democratice; sunt garantate dreptul la viață, libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea întrunirilor și a asocierilor, dreptul de vot (exercițiul acestuia este condiționat de împlinirea vârstei de 18 ani) și dreptul de fi ales, interzicerea torturii și a pedepsei cu moartea etc. Modalitatea și situațiile în care se poate restrânge exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți sunt reglementate în articolul 49 al Constituției din 1991 (actualul articol 53, în urmă revizuirii din 2003), care prevede în mod expres circumstanțele care impun aceste măsuri (apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav) și faptul că restrângerea trebuie să fie în mod obligatoriu proporțională cu situația care a determinat-o.

Regimul constituțional actual consacră, de asemenea, mai multe autorități publice a căror activitate nu se încadrează în sfera uneia dintre cele trei puteri clasice ale statului – executiv, legislativ, judecătoresc, dar care funcționează în scopul menținerii echilibrului între puterile statului, pentru asigurarea unei relații echitabile între cetățean și stat sau pentru a veghea, în general, la respectarea principiilor democratice. Se înscriu, printre acestea: Avocatul Poporului, Curtea Constituțională a României (CCR), Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ sau Consiliul Economic și Social.

Avocatul Poporului este instituția creată pentru a proteja cetățenii în raporturile juridice în care intră cu administrația publică, în special cu autoritățile publice executive.

În ceea ce privește Curtea Constituțională a României, această are îndatorirea principală de a garanta supremația Constituției, așadar are puterea de a verifica dacă actele normative emise sunt în concordanță și se subordonează prevederilor constituționale; această procedura de stabilire a conformității normelor cu legea fundamentală se numește control de constituționalitate. Atribuțiile sale, însă, nu se limitează la doar la controlul menționat; Curtea soluționează conflictele de natură constituțională dintre autoritățile publice, veghează desfășurarea procedurii de alegere a Președintelui României si confirmă rezultatul obținut în urma votului, dă avize consultative în situația propunerii de suspendare a Președintelui, supraveghează desfășurarea referendumurilor etc.

Revizuirea din 2003 și alte inițiative eșuate de revizuire

Constituția din 1991 a fost supusă unui singur proces de revizuire, în anul 2003, care s-a încheiat prin adoptarea Legii nr.429/2003. Această acțiune de modificare a formei și a conținutului actului fundamental a fost văzută ca necesară în special din perspectiva nevoii de a stabili un cadru legal care să permită și să favorizeze integrarea României în structurile europene, dar și pentru a reglementa instituțiile statului și relațiile dintre ele în vederea unei mai bune funcționări.

În acest sens, aproape jumătate dintre cele 152 de articole au fost amendate; pe plan intern, mandatul Președintelui României a fost prelungit de la 4 la 5 ani, dreptul de proprietate este, în prezent, garantat (nu doar ocrotit, ca în precedenta formulare), imunitatea parlamentară a fost limitată, a fost eliminat caracterul obligatoriu al serviciului militar, iar minorităților naționale li s-a recunoscut dreptul de a folosi limba maternă în administrație și în justiție.

În ceea ce privește relațiile externe, integrarea în structurile europene și consecințele acestora, a fost introdus un nou titlu (V), care cuprinde dispoziții referitoare la integrarea în Uniunea Europeană (UE) și la aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord. Din acestea derivă capacitatea cetățenilor străini și a apatrizilor de a dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor din România, în conformitate cu condițiile acceptate prin aderarea la UE și posibilitatea străinilor, cetățeni ai unui stat de asemenea membru UE, de a alege sau de a fi aleși pentru funcții locale, dacă sunt rezidenți ai localității în care votează/candidează.

Noua formă a Constituției, care cuprinde 156 de articole, a fost votată de aproape 90% din cetățenii care s-au prezentat la referendumul național convocat în octombrie 2003 și a intrat în vigoare pe 29 octombrie 2003.

De-a lungul timpului, necesitatea adaptării legii fundamentale la nevoile și la cerințele mereu în schimbare ale populației au determinat apariția unor inițiative de revizuire care, însă, nu s-au materializat (excepție făcând, desigur, cea din 2003, descrisă anterior).

În 2008, președintele Traian Băsescu a format o comisie pentru elaborarea unei noi Constituții – proiectul a eșuat; un an mai târziu, inițiativa de revizuire propusă de același președinte a avut o soartă asemănătoare cu precedenta. A fost organizat un referendum consultativ în 2009, care s-a desfășurat în același timp cu alegerile prezidențiale, iar cele două întrebări ridicate vizau trecerea la un Parlament unicameral și reducerea numărului maxim de parlamentari la 300. Ambele măsuri au fost votate afirmativ de cetățeni, însă acestea nu au fost puse în practică până în prezent, contrar lămuririlor emise de CCR în 2012 referitoare la efectele juridice pe care un referendum consultativ trebuie să le producă.

În 2013, o altă comisie parlamentară, condusă de Crin Antonescu, a eșuat propunând un plan de revizuire respins de Curtea Constituțională.

În septembrie 2018, cetățenii români au fost chemați iarăși la vot, de dată această obiectul revizuirii fiind doar articolul 48 al Constituției, pentru a se înlocui cuvântul „soți” cu sintagma „între bărbat și femeie” din formularea:  „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”. Inițiativa a aparținut Coaliției pentru Familie, care a strâns semnăturile necesare (numărul minim este de 500.000 de semnături, conform articolului 150 din prezenta Constituție), iar propunerea a fost verificată și avizată de CCR, în final cele două Camere ale Parlamentului adoptând-o. Însă pragul minim de prezența la vot, de 30% din numărul total al cetățenilor cu drept de vot, nu a fost întrunit, astfel încât și această inițiativa a eșuat.

În contextul nemulțumirilor și al conflictelor provocate de OUG 13, ultima dintre încercările de revizuire de până acum a avut loc în primăvară anului 2019, când președintele Klaus Iohannis a anunțat temele unui nou referendum, prin care se urmărea interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de corupție și interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanțelor de urgență care să vizeze domeniul justiției, propunându-se extinderea dreptului de a ataca ordonanțele direct la Curtea Constituțională. Deși referendumul din mai 2019 a fost validat, în luna iulie a aceluiași an, printr-o hotărâre emisă de CCR, a fost respinsă ulterior elaborata propunere legislativă de revizuire, invocându-se încălcarea limitelor procedurii de revizuire.

Inițiativa, procedura și limitele revizuirii sunt înscrise în cele trei articole ale Titlului VII din Constituția României republicată. Prin instituirea precisă a unei proceduri și a unor limite, legea fundamentală rămâne un factor de stabilitate în planul ordinii juridice interne, având menirea de a structura toată legislația infraconstituțională și de a garanta protejarea principiilor și a valorilor democratice, pe care poporul român încearcă să-și reconstruiască conștiința politică de mai bine de 30 de ani.

Constituțiile României, după cum se poate observa, au trecut prin numeroase modificări de-a lungul perioadei, multe fiind greu de urmărit. Ca legi fundamentale, Constituțiile României sunt acele acte normative care ar trebui înțelese de fiecare cetățean al statului, pentru a observa mecanismele politice, juridice și executive ce au loc, inclusiv cu privire la drepturile lor fundamentale.

Referințe

Adam, R. (2018). Două veacuri de populism românesc. București: Humanitas;

Citre, C. (2016) Documentar: Constituţia României la 25 de ani – între necesitatea revizuirii şi imposibilitatea compromisului. https://www.news.ro/politic-intern/documentar-constitutia-romaniei-la-25-de-ani-intre-necesitatea-revizuirii-si-imposibilitatea-compromisului-1922400008002016120716071808 [Accesat la 25.04.2020];

Deaconu, Ș. (2017). Drept constituțional. Ediția a III-a. București: C.H. Beck;

Focșeneanu, E. (2009). Istoria Constituțională a României (1859-2003). Ediția a IV-a. București: EIKON;

Ghițulescu, M. (2017). Epilogul monarhiei constituționale românești. Revista Bibliotecii Academiei Române, 2(2), pp. 175-188;
Hitchins, K. (2017). România 1866-1947. Ediția a V-a. București: Humanitas;

Kremniz, M. (2014). Amintiri despre Regele Carol I. București: Meteor Publishing;

Osakwe, C. (1979). Theories and Realities of Modern Soviet Constitutional Law: An Analysis of the 1977 USSR Constitution. University of Pennsylvania Law Review, [online] 127(5), pp. 1350-1437. Disponibil la: https://scholarship.law.upenn.edu/penn_law_review/vol127/iss5/3/ [Accesat la 27.04.2020]; 

Pantelimon, R.V. (2009). Evoluția legislației electorale românești (1864-1938). Analele Universității „OVIDIUS” – Seria Istorie, 6, pp. 107-116;

POP, I.A. coord. (2019). Marea istorie ilustrată a României si a Republicii Moldova. București: Litera;

Porter, I. (2011). Mihai I al României. Regele și Țara. București: ALLFA;

Preda, C. (2011). Rumânii fericiți: vot și putere de la 1831 până în prezent. București: Polirom;

Revista Sfera Politicii, volumul XX, numărul 6 (172), nov.-dec. 2012;

Sbârnă, G. (2012). Constituțiile din perioada interbelică. În: G. Sbârnă, coord. Constituțiile României. Studii. Târgoviște: Cetatea de Scaun, pp. 28-59;

Scurtu, I. (2010). Istoria românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu. București: Mica Valahie.

Poză de Jawadur Rahman Srijon pe Pexels