Ce este cambia? Cecul? Biletul la ordin? Cum le folosim și care sunt riscurile?

 Cambia

Este unul din cele mai vechi instrumente de plată folosit în activitatea comercială internă și internațională, care sub diverse forme și cu unele modificări funcționale se folosește și astăzi. Din punct de vedere istoric, cambia a apărut în China prin anii 500-600, apoi s-a extins în Italia.

În țara noastră, cambia este reglementată prin Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin.

Cambia reprezintă un instrument de plată prin care o persoană (numită trăgător) ordonă unei alte persoane (numită tras) să plătească unei terțe persoane (numită beneficiar) o sumă de bani determinată, la o dată fixă și un loc pre-indicat.

Așa cum rezultă din definiție, subiectele raporturilor juridice cambiale sunt: trăgătorul, trasul și beneficiarul.

 

Cambia este emisă sau transmisă în principal în scopul stingerii unui raport juridic izvorât dintr-un contract comercial. În cadrul mecanismului cambial, un rol important este jucat nu numai de către raportul fundamental în baza căruia cambia a fost emisă inițial, dar și de funcția acesteia de titlu de valoare formal și complet. Astfel, în baza raportului fundamental, debitorul urmărit poate opune creditorului o excepție specifică raporturilor lor personale, dar fiecare semnatar ulterior al cambiei, este ținut răspunzător de plata acestuia față de posesorul legitim al cambiei. Pe de altă parte, raportul juridic în baza căruia cambia a fost emisă este exterior și, de regulă, preexistent față de raportul juridic cambial. Prin emiterea cambiei către beneficiar se sting, de fapt, două obligații: obligația trasului față de trăgător, ca și obligația trăgătorului față de beneficiar. Beneficiarul poate stinge mai departe alte obligații ale sale prin transmiterea cambiei prin gir în favoarea creditorului său, înscriind pe spatele acesteia ordinul de a se plăti acea sumă de bani creditorului său.

Exemplu:

Firma X livrează marfă firmei Y. Firma Y livrează marfă firmei Z și emite o cambie prin care ordonă firmei Z să plătească firmei X. Firma Z efectuează plata în favoarea firmei X.

 

 

                                  

 

 

Din acest mecanism reiese că, inițial, cambia a fost doar un mijloc de reglementare a plăților. În loc să-și plătească creditorul (firma X) în numerar,debitorul său (firma Y) îi poate da o cambie și, astfel, își achită datoria. Prin intermediul cambiei, banii nu mai circulă de la tras la trăgător (în exemplul, considerat, de la firma Z la firma Y) și de la acesta (firma Y) la beneficiar (firma X), ci sunt plătiți direct de tras beneficiarului (firma Z plătește direct firmei X). La rândul său, beneficiarul cambiei (firma X), dacă are de efectuat o plată în favoarea unui terț, poate să transmită mai departe titlul, stingându-și obligația de plată fără a mai utiliza bani lichizi.

Astfel, cambia îndeplinește următoarele funcții:

  • Instrument de plată
  • Instrument de credit
  • Instrument de garantare a plății

 

Funcția cambiei de instrument de credit  poate fi analizată din doua puncte de vedere. În primul rând, prin utilizarea cambiei, trăgătorul (creditorul) poate să ofere trasului (debitorul său) facilitatea de a plăti marfa nu în momentul livrării, ci la un anumit număr de zile (o luna, 3 luni, 6 luni etc.), interval în interiorul căruia debitorul poate să-și procure sumele necesare, prin vânzarea mărfii pe plan național. Astfel, între vânzător (trăgător) și cumpărător (tras) apare o relație de credit comercial. Din punctul de vedere al beneficiarului unei cambii cu plata la termen, funcția de instrument de credit se manifestă în situația în care acesta, pentru a intra mai devreme în posesia banilor, recurge la vânzarea cambiei unei bănci comerciale sau unei societăți de forfetare. Respectivele instituții financiare plătesc posesorului valoarea înscrisă pe cambie, mai puțin anumite taxe, care, în esență, reflectă dobânda pentru creditul acordat din momentul cumpărării cambiei până la data scadenței. Pentru a-și reîntregi sumele învestite în cumpărarea cambiilor, instituțiile financiare amintite pot să le vândă băncilor centrale sau altor investitori de pe piața monetară.

Funcția de instrument de garantare s-a impus ca urmare a angajamentului de plată asumat nu numai de tras, dar și de alte persoane (avaliști), a căror bonitate nu poate fi contestată. Prin operațiunea de avalizare, avaliștii garantează că vor efectua plata cambiei, ceea ce pentru beneficiar înseamnă sporirea siguranței încasării banilor.  Cum în relațiile internaționale principalii avaliști sunt băncile comerciale de prim rang, cambiile sunt o modalitate eficientă și frecvent folosită în mobilizarea creditelor comerciale acordate de exportator importatorului (de exemplu, creditul furnizor) sau a creditelor acordate de banca din țara exportatorului direct importatorului sau băncii sale (creditul cumpărător).

 

Plata prin cambie nu este una perfectă, deoarece acest instrument nu înlocuiește banii propriu-ziși. Obligațiile sunt stinse prin cambie numai temporar, sub rezerva încasării cambiei la scadență de către ultimul beneficiar.

 

Cecul

Cecul este un instrument de plată prin care titularul unui cont dă o instrucțiune băncii sale de a pune la dispoziție o anumită sumă de bani unei alte entități, persoană fizică sau juridică, la prezentarea inscrisului.

Cecul nu este și un instrument de creditare, ci doar un instrument de plată.

Ca instrument de plată, cecul oferă posibilitatea unei persoane, care are la o bancă anumite fonduri, de a efectua plăți prin intermediul acestei bănci. Prin folosirea cecului, plătitorul evită plățile în numerar. Beneficiarul cecului poate să încaseze suma de bani menționată în titlu, de la banca desemnată, sau să gireze titlul pentru plata datoriilor sale.

Cecul este reglementat prin Legea nr 59/1934 asupra cecului, lege care a fost valabilă până în 1994 când a fost modificată prin Legea nr. 83/1994.

Cecul implică, la fel ca și cambia, trei persoane: trăgătorul, trasul și beneficiarul.

Emiterea cecului implică existența unor premise juridice. Potrivit legii, cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are un disponibil la tras, iar între trăgător și tras există o convenție privind emiterea de cecuri (art. 3 alin. 2 din lege).

a). Existența disponibilului la bancă. Trăgătorul poate emite cecul numai dacă are la bancă (tras) un disponibil bănesc pentru efectuarea plății de către bancă. Acest disponibil (fonduri bănești) poartă denumirea de provizion sau acoperire. El poate fi un depozit bancar al trăgătorului ori o deschidere de credit în favoarea acestuia.

Disponibilul trebuie să existe prealabil emiterii titlului și să aibă cel puțin valoarea cecului. Potrivit legii, disponibilul trebuie să reprezinte o sumă de bani lichidă, certă și exigibilă asupra căreia trăgătorul are dreptul să dispună prin cec (art. 3 alin. 2 din lege).

Emiterea cecului fără acoperire constituie infracțiune și se sancționează în condițiile art. 84 pct. 2 din lege.

b). Existența convenției privind emiterea cecurilor. Dreptul trăgătorului de a emite cecuri are ca temei convenția încheiată între client și bancă. Această convenție reprezintă raportul fundamental care explică și justifică emiterea titlului de către trăgător.

Prin convenție, banca autorizează pe client (trăgător) să tragă asupra ei cecuri, obligându-se să efectueze din disponibil plățile, la ordinul trăgătorului.

Convenția poate fi expresă sau tacită. Ea poate constitui o clauză a contractului privind serviciul de casă pentru client sau a unui credit în numerar acordat de bancă.

Emiterea de cecuri fără autorizarea bancii reprezintă infracțiune și se sancționează în condițiile legii (art. 84 pct. 1).

Fiind un instrument pe suport hârtie, cecul este instrumentul de plată fără numerar cel mai costisitor de procesat şi decontat, de aceea furnizorii de servicii de plăţi caută soluţii pentru reducerea costurilor prin dematerializarea procesului de compensare şi decontare – prin trunchierea cecurilor, în care este procesată doar imaginea electronică a cecului – sau prin promovarea utilizării altor instrumente, precum plăţile prin carduri.

Deși reprezintă unul din cele mai întâlnite instrumente de plată, putând fi decontat într-un timp scurt, ea poate ascunde riscul de neîncasare a sumelor datorate de către clienți, dacă beneficiarul nu acordă suficientă atenție verificărilor necesare.

 

Biletul la ordin

Biletul la ordin este un titlu comercial de valoare asemănător cambiei. De aceea, reglementarea sa se află în aceeași lege care reglementează cambia, adică „Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin”.

Deși se aseamană, între cele două titluri există și anumite deosebiri. Aspectele particulare ale biletului la ordin sunt reglementate în Titlul II al legii (art. 104-107).

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent ori subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani la scadență unei alte persoane numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.

Spre deosebire de cambie, care implică raporturi juridice între trei persoane( trăgător, tras și beneficiar), biletul la ordin presupune raporturi juridice numai între două persoane: emitentul și beneficiarul.

Emiterea biletului la ordin este determinată, ca și în cazul cambiei, de existența între părți a unui raport juridic.

Exemplu:

Firma A a livrat mărfuri în valoare de 100 unități monetare (u.m.) firmei B. Cei doi parteneri convin ca reglementarea plății să se facă prin bilet la ordin. În acest caz, firma B emite un bilet la ordin în favoarea firmei A prin care se angajează ca, la scadență, să efectueze plata sumei de 100 u.m. firmei A sau la ordinul acesteia. Firma A are calitatea de beneficiar, iar firma B de emitent (debitor).

În practică, în derularea plăților prin biletul la ordin intervin și băncile care deservesc cei doi parteneri, în sensul că transmiterea biletului la ordin de la emitent către beneficiar se face pe canal bancar: emitentul depune biletul la ordin la banca la care are deschis contul, solicitându-i să-l remită beneficiarului prin intermediul băncii sale. În plus, pentru a fi sigur că efectuează plata unei mărfi care a fost livrată, emitentul poate să solicite băncii beneficiarului să-i elibereze biletul la ordin numai după ce face dovada că a expediat marfa. La scadență, beneficiarul prezintă biletul la ordin băncii sale, dându-i instrucțiuni să-l remită spre încasare emitentului.

Atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, biletul la ordin are aceleași funcții pe care le îndeplinește cambia. Mai mult chiar, având în vedere că, spre deosebire de cambie, în procesul emiterii biletului la ordin intervin doar două persoane, uneori, pentru simplificare, biletul la ordin este preferat cambiei.

Riscurile biletului la ordin sunt similare cu cele de la cambie.

Principalul dezavantaj îl constituie refuzul de decontare din partea băncii în cazuri precum:
– Lipsa disponibilului în contul bancar al emitentului;
– Data incorectă de introducere în bancă a biletului la ordin;
– Completarea eronată a biletului la ordin.