Relativitatea limitelor dreptului la libera exprimare în viziunea europeană

Conceptul general al libertății de exprimare are o istorie bogată ce se întinde din Antichitate, când era cunoscut atât în societatea din Atena, cât și în societatea Republicii Romane, până în prezent, când este aplicat prin intermediul a numeroase izvoare de drept precum Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Desigur, trecerea unei asemenea perioade de timp a generat și numeroase modificări în felul în care este înțeles acest concept. Principalele dezbateri au avut loc în jurul limitelor ce ar trebui să încadreze exercitarea dreptului la liberă exprimare deoarece este necesar un echilibru între aplicarea principiilor de bază ale democrației și apărarea cetățenilor de comiterea unor abuzuri de drept. Pentru a discuta felul în care acest drept este înțeles la nivel european, trebuie să privim întâi reglementările existente.

Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului dedică art. 10 libertății de exprimare:

 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele sa supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

În concordanță cu acest articol, legiuitorul român a ales să consacreze dreptul la liberă exprimare în Constituție, dar și în Codul Civil. Este de notat și faptul că Noul Cod Penal nu mai prevede ca infracțiuni insulta și calomnia, fapte pentru care o apărare frecvent folosită era exercitarea libertății de exprimare.

Pe această cale, Constituția prevede în art. 30 că:

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.

(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.

(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării.

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

În completarea acestui articol vine Noul Cod Civil care spune în art. 70 că:

(1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare.

(2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.

Referitor la reglementarea internă, puteți citi mai multe despre statutul libertății de exprimare a presei române aici.

Se cuvine să întrebăm mai întâi cine sunt destinatarii acestui drept în viziunea europeană. Exprimarea din art. 10(1), “orice persoană”, nu lasă loc de interpretări, de unde înțelegem că acest drept este la bază unul universal, dedicat atât persoanelor fizice, cât și juridice, indiferent de naționalitatea lor. În același timp, Convenția prevede un număr redus de excepții precum art. 16 ce permite statelor să restricționeze activitatea politică a străinilor pe teritoriul lor. În lipsa acestei prevederi, o asemenea restricție ar fi o încălcare flagrantă a dreptului la liberă exprimare.

Putem observa cum reglementarea europeană a stabilit o serie de limitări relative date de folosirea expresiei “poate fi” din art. 10(2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că simpla încadrare a unor fapte în lista respectivă nu va echivala niciodată cu respingerea directă a unei părți ce invocă libertatea de exprimare. Datoria Curții este de a verifica întotdeauna faptele și circumstanțele de la baza proceselor bazate pe art. 10 din Convenție.

Astfel, prin deciziile sale cu valoare jurisprudențială, CEDO a constatat că dreptul la libera exprimare protejează subiecții de drept în mod diferit și în funcție de rolul social al acestora. Pe această cale, s-a consacrat un număr de categorii sociale ce sunt tratate diferit atunci când invocă dreptul în cauză. Simpla lectură a reglementării art. 10 din Convenție devine insuficientă pentru invocarea libertății de exprimare în fața Curții și, pe cale de consecință, un jurist trebuie să cunoască gradul de protecție de care beneficiază fiecare categorie socială în parte. O problemă practică intervine în această situație din moment ce o persoană fără cunoștințe juridice este nevoită să cunoască decizii ale Curții pentru a ști în ce limite se poate exprima. Având în vedere acest fapt, voi prezenta în cele ce urmează 3 hotărâri ale CEDO ce stau la baza clarificării situației a 4 dintre categoriile sociale recunoscute la nivel doctrinar: jurnaliștii, avocații, politicienii și funcționarii publici.

Jurnaliștii:

La nivel național, presa beneficiază de o reglementare încă de la nivel Constituțional, unde îi sunt dedicate 3 alineate din articolul 30. Din acest motiv, doctrina a sugerat că libertatea presei devine un drept de sine stătător din cadrul libertății de exprimare. În conformitate cu Dreptul European, instanțele din țară au ales să invoce argumente asemănătoare cu cele alese de CEDO pentru protejarea libertății presei. Despre situații de acest gen puteți citi aici.

La nivel european, presa a fost în centrul a numeroase procese judecate de către CEDO. Deși, conform doctrinei,  deciziile instanței nu au menținut întotdeauna un grad strict de unitate, există o serie de aspecte comune invocate în motivările acesteia. Speța pe care am ales s-o dau ca exemplu, Bladet Tromso şi Stensaas contra Norvegiei, confirmă gradul superior de protecție pe care CEDO o oferă presei. În această situație, un ziar norvegian și unul dintre redactorii săi au fost găsiți vinovați de către instanțele naționale pentru defăimare în urma publicării unui articol în presă ce arăta metode ilegale de ucidere a focilor folosite de pescari norvegieni. Articolul conținea informații pe care instanțele din Norvegia le-au considerat ca fiind împotriva drepturilor la demnitate și la prezumție de nevinovăție ale pescarilor. CEDO a fost nevoită să decidă dacă autoritatea norvegiană avea dreptul să intervină în dreptul de exprimare al redactorului.

Curtea a considerat că o autoritate poate interfera în această exercitare numai dacă: a existat o nevoie socială imperioasă, restricţia a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi motivele impunerii restricţiei sunt relevante şi suficiente.

În argumentarea sa față de condamnarea pentru defăimare, CEDO a invocat rolul de „câine de pază” al societății purtat de către presă. Acest rol este numit și citat de instanțele europene încă de la decizia Observer și Guardian contra Regatului Unit din 1991. În virtutea acestuia, presa are dreptul de a folosi anumite exagerări sau provocări atât timp cât au la bază informații reale, indiferent de cât de mult ar deranja sau ofensa. Mai mult, conform Curții, încălcarea acestui drept produce și o încălcare a dreptului la informare al cetățenilor, motiv pentru care în această situație se punea problema apărării unui interes general al tuturor contra apărării intereselor personale ale câtorva persoane de a nu fi defăimate. Dreptul la o dezbatere publică informată corect al societății a avut câștig de cauză în cele din urmă. Astfel, pentru a informa publicul și a asigura interesul general al societății, jurnalistul beneficiază de un drept la liberă exprimare superior din perspectiva protecției juridice.

În legătură cu nerespectarea dreptului la prezumția de vinovăție a pescarilor, Curtea a considerat că redactorul a prezentat faptele cu buna-credință că acestea sunt adevărate și în conformitate cu regulile etice ale jurnalismului. În consecință, un jurnalist nu se poate face vinovat de încălcarea prezumției de vinovăție atât timp cât prezintă doar fapte pe care le consideră în mod rezonabil reale.

Referitor la exemplele de practică neunitară invocate de doctrină, pot fi amintite situații în care CEDO a preferat să decidă gradul de protecție acordat presei în funcție de statutul celor defăimați precum în cazul Castells contra Spaniei din 1992. Astfel, statutul politic al reclamantului și al celor defăimați a cântărit mai mult în ochii instanței decât simpla apariție în presă a articolului reclamantului.

În concluzie, în ciuda câtorva excepții, jurnaliștii beneficiază de cel mai înalt grad de protecție juridică din perspectiva libertății de exprimare, întrucât ceea ce expun ei este în interesul informării publice. Limitele exprimării lor sunt marcate mai degrabă de reperele activității jurnalistice precum etica profesională sau buna-credință, decât de limitele cu care se confruntă un cetățean obișnuit.

Avocații:

La nivel național, libertății de exprimare a avocaților îi corespund drepturi precum cel la apărare sau cel la un proces echitabil, spre deosebire de dreptul la informare ce corespunde doar libertății presei. Astfel, avocatul nu este obligat asemenea unui jurnalist să acționeze imparțial deoarece datoria sa este să-și protejeze clientul. Desigur, există și limite pentru activitatea sa precum obligația de onestitate, spirit de dreptate și probitate.

La nivel european, vom avea în vedere decizia din cauza Morice c. Frantei din 2015, numită o „hotărâre istorică” de către UNBR în ceea ce privește libertatea de exprimare a avocatului. În fapt, dl Morice a reprezentat-o în instanță pe dna Borrel, văduva judecătorului Bernard Morrel, descoperit mort la 19.10.1995 în Djibouti, unde se afla ca reprezentant al statului francez. Deși indiciile sugerau un omor, autoritățile africane au stabilit cauza morții ca fiind o sinucidere. În timpul anchetei judiciare franceze, avocatul Morice a descoperit și invocat o serie de nereguli în legătură cu acțiunile judecătorilor din cauză, culminând cu primirea unei înregistrări de la locul crimei de către judecătorul M. într-un plic alături de o notă informală din partea procurorului general din Djibouti în care susținea că dna Borrel și avocații săi încearcă o „orchestrare a manipulării”. În luna următoare, dl Morice a denunțat în ziarul Le Monde acțiunile judecătorilor ca fiind „imparțiale” și a prezentat numeroase probe în acest sens. În 2008, avocatul și redactorul articolului din Le Monde au fost găsiți vinovați pentru infracțiunea de defăimare și amendați de instanța franceză.

CEDO a analizat această situație din 2 perspective: pe de-o parte, a verificat încălcarea dreptului la un proces echitabil al dlui Morice deoarece un judecător ce își exprimase susținerea publică pentru judecătorul M. s-a aflat în plenul ce a constatat defăimarea, pe de altă parte a verificat dacă natura declarațiilor dlui Morice putea fi încadrată sub considerentele art. 10 din Convenție. Doar cea din urmă prezintă interes pentru subiectul articolului de față. Astfel, avocatul francez a invocat 2 argumente: dreptul de a-și apăra clienții prin presă și dreptul de a contribui la o dezbatere de interes public. Primul argument a fost refuzat de Curte deoarece declarațiile au venit în exteriorul sălii de judecată, iar judecătorul criticat fusese deja înlocuit la data respectivă. Clienta sa nu putea fi ajutată în mod direct pe această cale. În ceea ce privește al doilea argument, Curtea a considerat că s-a creat într-adevăr un interes legitim al publicului de a fi informat în legătură cu acel subiect. În același timp, a fost subliniat faptul că nu poate exista o echivalență între avocați și jurnaliști, iar dreptul de exprimare al avocatului există în virtutea obligației sale de protejare a clientului, nu în urma unui drept public de informare.

Având în vedere cele de mai sus, un avocat poate emite judecăți de valoare în presă ce nu sunt susceptibile de probă cât timp conțin o minimă „bază factuală”, asemena situației jurnaliștilor. În cauză, CEDO a considerat că probele invocate de dl Morice au fost suficiente pentru a avea dreptul de a atrage atenția publicului asupra nedreptății comise asupra clientului său.

În concluzie, avocații beneficiază de un drept de liberă exprimare mai larg, dar nu la același nivel cu cel al jurnaliștilor întrucât fundamentul ce stă la baza acestuia este unul mai rar întâlnit, încălcarea drepturilor clientului în proces.

Politicienii/Funcționarii publici:

În România, libertatea de exprimare a funcționarilor publici este reglementată în detaliu în art. 27 și 44 din Statutul funcționarilor publici. Se pune în special accentul pe posibilitatea funcționarilor de a adera la diferite mișcări politice.

La nivel european, vom analiza cauza Mamère c. Frantei din 2007. Aceasta prezintă aspecte importante atât referitor la libertatea de exprimare a politicienilor, cât și la cea a funcționarilor publici. În fapt, dl Mamère, primar și parlamentar francez în 1999, a susținut în timpul unei emisiuni televizate faptul că în Franța sunt importate ciuperci infectate cu cesiu în urma catastrofei nucleare de la Cernobâl pentru a demonstra incapabilitatea funcționarului public dl Pellerin, lider al Serviciului Central pentru Protecție Împotriva Radiațiilor în 1986. În 2000, dl Mamère și regizorul emisiunii au fost condamnați la amendă pentru defăimare de instanțele naționale. Este de reținut de asemenea faptul că împotriva dlui Pellerin au fost trimise mai multe plângeri în 2001 referitoare la asigurările sale din 1986 conform cărora poluarea nucleară nu va afecta Franța. Totuși, au fost înregistrate numeroase cazuri de cancer tiroidian în Franța cauzate de dezastrul nuclear.

CEDO a analizat situația din 2 puncte de vedere: pe de o parte dacă dl Mamère, în calitate de politician ales, avea dreptul de a se exprima în modul respectiv, pe de altă parte dacă dl Pellerin, în calitate de funcționar public la momentul declarației, putea fi criticat în acel mod. Referitor la situația dlui Mamère, Curtea a statuat că, în calitate de politician ales din partea unui partid ecologist, acesta s-a exprimat în mod indubitabil din această postură, iar nu în calitate de cetățean obișnuit. Astfel, comentariile sale au reprezentat o formă de exprimare politică, în baza căreia dl Mamère putea să participe la o dezbatere publică cu o anumită lipsă de moderație. Așadar, în baza acestor argumente, expresiile din emisiune ale reclamantului au fost în limitele permise de Curte. Observăm din nou cum unei categorii sociale i se acordă o mai mare libertate de exprimare în virtutea rolului ei în societate.

În legătură cu funcționarul public, Curtea a ținut să menționeze faptul că, în calitatea sa oficială, se supune unor limite mai mari referitor la criticile ce-i pot fi aduse. Iată cum în anumite situații unele categorii sociale pot avea chiar o reducere a protecției juridice în fața libertății de exprimare. Funcționarii publici se află într-o categorie aparte în ceea ce privește limita de critică ce le poate fi adusă, aflându-se între persoanele obișnuite și politicieni.

În concluzie, dreptul la liberă exprimare reprezintă în continuare un concept afectat de un grad ridicat de relativitate, motiv pentru care judecarea cazurilor de această natură rămâne complexă. Jurisprudența CEDO continuă să fie un reper deosebit de important în motivările instanțelor din România, dar și din restul Europei. Astfel, cunoașterea aprofundată a deciziilor CEDO constituie un aspect esențial pe care juriștii trebuie să-l stăpânească pentru a face față realităților vieții juridice.


Bibliografie:

  1. D. Călinescu, A. Dăgălița, D. Mihai – “Jurisprudența internațională în materia libertății de exprimare”, vol. II
  2. BLADET TROMSØ AND STENSAAS v. NORWAY
  3. CASTELLS v. SPAIN
  4. Convenția Europeană a Drepturilor Omului
  5. MAMÈRE v. FRANCE
  6. MORICE v. FRANCE
  7. https://globalfreedomofexpression.columbia.edu/cases/mamere-v-france/
  8. http://rmdiri.md/?p=826#trimit
  9. http://www.unbr.ro/hotarare-istorica-a-marii-camere-de-la-cedo-referitoare-la-libertatea-de-exprimare-in-presa-a-avocatului-pentru-apararea-clientului-sau-2/
Comments
Se incarca...
NU RATA!
Aboneaza-te la newsletter
Fii primul care sa primeasca ultimele stiri bune de citit dimineata la cafea.
Ramai conectat
close-link







.

PRINDE UN LOC







.
close-link
Aboneaza-te la continut exclusiv. Fii primul care afla noutatile.
Aboneaza
close-image