keyboard 1804305

Postarile de pe Facebook pot fi admise ca probe in instanta?

15 minute • Fasie Geordano • 22 august 2017


Utilizăm zilnic rețelele de socializare, dar realizăm oare că și aici trebuie să ne comportăm la fel de civilizat precum în viața reală? Conform deciziei ICCJ, Facebook este un spațiu public. Ce înseamnă spațiul public oare? Spre exemplu când ieși din casă, poți spune că ai intrat în spațiul public, practic adopți o altă atitudine, te conformezi și te comporți civilizat, respecți regulile de circulație (sau.. cel puțin încerci să o faci) cu alte cuvinte porți acea mască socială deci.. cam același lucru trebuie să îl faci și pe Facebook și in postarile de pe facebook.
Acest lucru nu înseamnă a fi o persoană falsă ci înseamnă pur și simplu a te conforma și adapta într-o lume guvernată perpetuu de noi legi și reguli, mai mult sau mai puțin ciudate. Dreptul la libera exprimare nu poate fi îngrădit de nimeni, însă majoritatea utilizatorilor care încalcă frecvent regulile susțin că li se încalcă în mod intenționat acest drept, lucru total eronat și interpretat greșit din punct de vedere juridic.
Atunci când ne exprimăm opiniile în spațiul virtual trebuie să o facem întocmai precum în spațiul real/public, adică să ne exprimăm convingerile în așa fel încât să nu lezăm sub nicio formă drepturile altor persoane, instituții, autorități ș.a.m.d. Este total adevărat faptul că avem drepturi, însă totodată avem și obligații pe care trebuie să le respectăm.
Problema spațiului public/privat al rețelei de socializare Facebook a avut un istoric destul de anevoios, însă s-a ajuns la concluzia că, Facebook este un spațiu public întrucât spre deosebire de o căsuță poștală (inbox, mail) pe rețeaua de socializare Facebook nu putem controla în totalitate conținutul partajat. Chiar și în situația în care alegem să partajăm conținut (text, video-audio, foto etc). doar pentru prietenii din lista noastră, aceștia pot distribui, la rândul lor, în mod public toate informațiile transmise de către noi iar drept consecință, conținutul inițial cu caracter privat/limitat primește caracter public de îndată ce poate fi transmis mai departe prin intermediul unor terțe persoane.
Decizia ICCJ nu face altceva decât să ne aducă la cunoștință faptul că, suntem direct răspunzători pentru orice tip de mesaj, conținut video-audio pe care îl postăm/distribuim pe profilul nostru/pagina de Facebook. Dacă aruncăm o privire asupra termenilor și condițiilor de la Facebook, vom afla că, Facebook deține controlul absolut asupra a tot ce se postează pe rețeaua sa. Chiar și în situația în care ștergem anumite postări, trebuie să reținem că, Facebook stochează toate datele și acestea nu vor dispărea în totalitate deoarece rămân salvate în arhive securizate la care publicul nu are acces.
De asemenea, Facebook colaborează cu autoritățile statului, la cerere, în situații absolut necesare pentru elucidarea anumitor cazuri. Potrivit raportului oficial emis de Facebook, în anul 2016 autoritățile române au trimis 54 de solicitări.
Dar ce înseamnă de fapt o probă? În sensul legii civile, prin probă se înțelege un mijloc legal pus la dispoziția părților prin care se poate ajunge la dovedirea existenței sau inexistenței unui fapt așadar, personal, nu văd de ce nu s-ar putea accepta în instanță și postările de pe rețeaua de socializare Facebook. Trebuie totuși să avem în vedere faptul că, avem dreptul să propunem orice tip de probe care să ne ajute să câștigăm în final procesul, însă acestea trebuie admise și administrate de instanța de judecată. În cazul în care probele propuse de către noi nu sunt utile, pertinente și concludente pentru soluționarea cauzei, instanța va proceda la respingerea acestora și drept consecință nu ne vom putea folosi de acestea pe întreg parcursul procesului.
Desigur, postările pe Facebook nu vor avea un impact puternic în ceea ce privește luarea unei decizii, însă acestea pot conduce succesiv la administrarea altor probe care pot contribui în final la aflarea adevărului. Spre exemplu în situația în care am acordat un împrumut unei persoane și nu avem înscrisuri sub semnătură privată care să confirme acest lucru, însă avem conversații în mesageria privată care ne pot ajuta să dovedim acel împrumut, le vom putea utiliza în instanță invocând proba cu înscrisuri. Prin utilizarea acestei probe se va putea proceda ulterior la administrarea unei alte probe, a unei probe testimoniale, interogatoriu și așa mai departe până când instanța de judecată se consideră lămurită și închide etapa cercetării judecătorești acordând părților cuvântul pe fond.

  • Art. 265. Noțiunea înscrisului: Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare.
  • Art. 266. Înscrisul pe suport informatic: Înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul pe suport hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
  • Art. 282. (1) Când datele unui act juridic sunt redate pe un suport informatic, documentul care reproduce aceste date constituie instrumentul probator al actului, dacă este inteligibil şi prezintă garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţa conţinutului acestuia şi a identităţii persoanei de la care acesta emană. (2) Pentru a aprecia calitatea documentului, instanţa trebuie să ţină seama de circumstanţele în care datele au fost înscrise şi documentul care le-a reprodus.
  • Art. 292. (1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, fiecare parte are dreptul să depună înscrisurile de care înţelege să se folosească, în copie certificată pentru conformitate.

Practica judiciară:

În sentința civilă nr. 1413/03.03.2016 având ca reclamantă pe T.F.Ș în contradictoriu cu T.C.N.
Prin cererea formulată de reclamantă s-a solicitat acordarea unor despăgubiri în valoare de 20.000 lei pe considerentul că, imediat după înaintarea cererii de divorț față de T.C.N. acesta i-a adresat în perioada imediat următoare, numeroase injurii și cuvinte calomnioase prin intermediul rețelei de socializare Facebook. Reclamanta a menționat faptul că, drept urmare a deciziei ICCJ care atestă faptul că, Facebook este un spațiu public, pârâtul s-a folosit exclusiv de acest mijloc pentru a-i leza demnitatea și onoarea reclamantei, lansând în spațiul public, cu rea intenție, acuzații false despre aceasta, acuzații care sunt susceptibile să-i afecteze în mod grav și iremediabil imaginea și prestigiul în societate.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare iar acest lucru este foarte important de precizat deoarece din punct de vedere procedural, dacă nu a formulat întâmpinarea în termenul legal de 25 de zile atunci acesta va fi decăzut din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții. Lipsa întâmpinării atrage această sancțiune iar acest lucru diminuează semnificativ șansele de a demonstra prin probe nevinovăția.
Reclamanta a solicitat în continuare acordarea daunelor morale considerând că, prin postările lui T.C.N pe platforma de socializare Facebook, acesta i-a adus atingere dreptului la imagine și la demnitate.
Instanța a reținut că, reclamanta nu a făcut dovada că a avut un anumit statut, de persoană publică, foarte cunoscută în societate, astfel încât să se poată considera că, statutul invocat de aceasta i-a fost într-adevăr foarte grav încălcat așa cum a precizat aceasta.
Evident, instanța nu a putut reține existența unui prejudiciu care să justifice acordarea despăgubirilor solicitate de reclamantă și a respins cererea ca neîntemeiată.
Opinia mea cu privire la acest aspect este că, în speța prezentată, procesul putea fi câștigat de către reclamantă, însă motivele și pretențiile invocate precum și administrarea defectuoasă a probelor și lipsa dovezilor concrete au condus la această soluție. Spre exemplu în capetele de cerere se putea solicita obligarea pârâtului la înlăturarea de pe platforma de socializare Facebook a postărilor în cauză care îi lezează imaginea, însă credem într-o anumită măsură că, interesele reclamantei au fost cu totul altele.
De aceea trebuie să fim foarte atenți și mai ales sinceri la motivele și pretențiile pe care le invocăm în cererea de chemare în judecată. Trebuie să reținem obligatoriu faptul că, orice prejudiciu suferit prin acțiunea ilicită a unei alte persoane trebuie dovedit, simpla mențiune, enumerare sau inserare într-o cerere a încălcării unor drepturi subiective nu este suficientă și pertinentă pentru ca instanța de judecată să rețină într-adevăr situația de fapt astfel cum a fost prezentată. Este foarte simplu să reclami un fapt dar trebuie să îl și dovedești.
Un alt aspect pe care aș dori să îl aduc în discuție este faptul că, există, din păcate, tendința din partea unor justițiabili care, având unul sau mai multe drepturi subiective civile încălcate, din diferite motive, solicită instanței de judecată ca prin hotărârea pe care o va pronunța să li se acorde plata unor daune materiale/morale exorbitante, nejustificate și lipsite de simțul realității. Justiția nu reprezintă sub nicio formă o modalitate prin care putem să obținem venituri. În cazul în care plecăm de la această premisă nu ne mai aflăm în fața unui act de justiție, ci ne aflăm în fața unei tranzacții, imorală și ilegală chiar. Principalul obiectiv pe care ar trebui să îl avem în vedere atunci când ne aflăm într-un litigiu și ne sunt încălcate drepturile subiective civile ar trebui să fie acela al dreptății și al repunerii în situația anterioară dinaintea creări prejudiciului și nicidecum obținerea unor foloase pecuniare de pe urma unor astfel de încălcări.
Astfel de cereri sunt respinse în majoritatea cazurilor, instanța de judecată nu poate acorda sau nu se poate pronunța asupra a ceea ce nu s-a cerut (extra petita) subliniez acest lucru deoarece ne putem afla în situația în care, drepturile subiective civile sunt încălcate, cum a fost în cazul de față, fără nicio îndoială acțiunea ilicită există, însă dacă întreaga cerere se fundamentează pe obținerea despăgubirilor care nu au fost dovedite sau au fost dovedite superficial atunci instanța nu se poate pronunța decât în privința acestora, adică a capetelor de cerere formulate în cererea de chemare în judecată și astfel ne trezim cu acțiunea respinsă ca neîntemeiată și ajungem să ne vărsăm frustrările și să povestim tuturor persoanelor pe care le întâlnim pe stradă, în așteptarea mijloacelor de transport în comun despre cât de nedreaptă este justiția din România.
Instanța nu poate să dea mai mult decât s-a cerut. Dacă s-ar proceda invers atunci partea adversă ar putea invoca lipsa de imparțialitate a instanței de judecată. Judecătorului îi este interzis inclusiv să atenționeze una din părți cu privire la posibilitatea creării unei situații mai avantajoase față de ceea ce a cerut inițial partea respectivă (spre exemplu să îi atragă atenția reclamantului asupra faptului că poate solicita fără remușcări despăgubiri materiale mult mai mari raportat la prejudiciul suferit față de cât a precizat acesta în cererea de chemare în judecată) Inițiativele de acest gen trebuie să provină întotdeauna din partea justițiabililor și nu a instanței de judecată.
Desigur, există și situații în care, instanța de judecată recomandă uneia dintre părți calificarea corectă a unei stări de fapt sau a unei situații juridice inserate greșit în cererea de chemare în judecată. Acest lucru nu înseamnă că judecătorul îi creează uneia dintre părți o situație mai avantajoasă ci pur și simplu încadrează juridic corespunzător fapta astfel încât starea de fapt prezentată/formulată să se plieze corect cu textele legale aplicabile în vigoare.
Daunele morale și materiale ar trebui solicitate numai în situația în care, repunerea în situația anterioară nu mai este posibilă sau realizabilă. Atunci când solicităm acordarea unor daune trebuie să ne raportăm efectiv la prejudiciul suferit și să avem întotdeauna la îndemână documente justificative corespunzătoare care să confirme cele invocate de noi în capetele de cerere (chitanțe, facturi, înscrisuri, poze, înregistrări etc). deoarece orice prejudiciu material sau moral trebuie dovedit. Lipsa documentelor justificative atrage de la sine neluarea în seamă deoarece din perspectivă juridică, ceea ce nu putem dovedi, pur și simplu nu există în fața instanței de judecată.
Dacă întreaga cerere de chemare în judecată a avut ca și capete de cerere numai acordarea unor despăgubiri materiale/morale care nu au fost dovedite sau au fost dovedite, însă foarte superficial atunci nu putem să ne așteptăm decât la respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nicidecum să visăm că, peste noapte, contul nostru bancar va arata precum un număr de telefon.
De asemenea, această speță are ca obiect înlăturarea restricției de pe pagina de Facebook a Primăriei Oradea (deblocarea) unui utilizator care a invocat printre altele nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului, ale imaginii, a demnității personale și mai ales discriminarea față de ceilalți utilizatori Facebook care au acces pe pagina oficială de Facebook a Primăriei Oradea.
Reclamantul în cauză a înaintat o sesizare către Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării având ca obiect restricționarea accesului pe pagina de Facebook a Primăriei Oradea cu privire la faptul că, acestuia i s-a restricționat în mod abuziv accesul pe această pagină pe motivul că ar fi postat diverse comentarii împotriva Primarului din Mun. Oradea.
Partea reclamată precizează că, petentul a postat în mod repetat, chiar și după atenționarea prealabilă a acestuia, diferite link-uri la articole care nu au legătură cu obiectul de activitate al Primăriei Mun. Oradea. Acest comportament, în limbaj informatic s-ar traduce prin postarea de mesaje de tip SPAM. Primăria Oradea a specificat în mod expres faptul că, nu restricționează accesul cetățenilor pe această pagină decât în cazuri excepționale, atunci când se încalcă în mod abuziv și intenționat regulile de utilizare ale rețelei de socializare Facebook.
De asemenea, Primăria Oradea precizează că, la nivelul instituției, în mod periodic se obține feedback din partea cetățenilor în diferite forme (petiții, cereri, sesizări, reclamații etc). toate acestea fiind acceptate și analizate chiar dacă au caracter laudativ sau dezamăgitor deoarece numai prin acestea se poate contribui în mod direct la dezvoltarea continuă a orașului.
Colegiul director care a soluționat cererea a reținut în cele din urmă că, pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei precum și a sesizării în sine, astfel cum a fost formulată, nu există o legătură de cauzalitate între tratamentul și criteriul invocat. Se precizează că, accesul utilizatorului respectiv nu a fost restricționat datorită convingerilor sale ci datorită încălcării, în mod repetat, cu intenție, a dispozițiilor legale cu privire la utilizarea rețelei de socializare Facebook.
Conform O.G. 137/2000 cu completările și modificările ulterioare, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Pentru ca o faptă să poată fi calificată drept discriminare va trebui să se îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiții:

  • Să existe un tratament diferențiat care să se manifeste prin următoarele acțiuni: deosebire, excludere, împiedicare, restricție ori preferință
  • Să existe cel puțin un criteriu de discriminare prevăzut de O.G. 137/2000 (cele menționate mai sus)
  • Efectul produs ca urmare a discriminării să conste într-o restrângere, împiedicare, înlăturare a recunoașterii ori înlăturarea folosinței sau exercitării unui drept consacrat de lege
  • Tratamentul diferențiat să nu fie justificat de un scop legitim

Un alt criteriu important pe care trebuie să îl avem în vedere este termenul în care se poate exercita o astfel de acțiune iar acesta este de un an de la data săvârșirii faptei (acțiunea de discriminare) sau de la data la care putea să ia cunoștință despre săvârșirea ei.

Referințe:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *