liar 500

Inducerea în eroare a organelor judiciare

8 minute • Enache Radu • 09 mai 2018


Noțiune

Inducerea în eroare a organelor judiciare reprezintă infractiunea ce constă în sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, știind că aceasta este nereală.
Noul Cod Penal a reformulat definiția denunțării calomniase prevăzută de Codul Penal anterior, pentru că, potrivit reglementării vechiului cod, denunțarea calomnioasă în forma de bază, deși încadrată ca o infracțiune contra înfăptuirii justiției, nu reprezintă decât o formă specială a infracțiunii de calomnie, urmarea acestei fapte fiind afectarea reputației unei persoane căreia i se impută, in mod nereal, săvârșirea unei infracțiuni.
 

Obiectul infracțiunii :

Obiectul juridic special: relațiile sociale în ceea ce privește înfăptuirea justiției, precum si cele referitoare la protecția persoanei acuzate pe nedrept.
b)Obiect material: nu are;
Probele produse sau ticluite reprezintă doar o modalitate prin care este comisă fapta, iar nu obiect material al infracțiunii.

Subiecții infracțiunii:

a) Subiectul activ: autorul poate fi orice persoană (fizică sau juridică) care are capacitate penală;
Participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare și complicitate. Se poate reține coautorat atunci când două sau mai multe persoane întocmesc împreuna o sesizare neadevărată. Astfel, dacă o persoană inițiază o sesizare mincinoasă, iar o altă persoană ticluiește sau produce probe în sprijinul unei asemenea sesizări, fiecare va răspunde în calitate de autor al infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare ( prima persoană, pentru varianta de la alin. (1), iar cea de-a doua, pentru varianta specială de la alin. (2), art. 268 NCP. Dacă o persoană depune sesizarea prin mandatar, care are cunoștință despre caracterul nedrept al învinuirii, cea dintâi răspunde în calitate de autor, iar mandatarul, în calitate de complice la infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare.
b) subiectul pasiv: principal este statul, iar cel secundar este persoana fizică sau juridică acuzată pe nedrept de săvârșirea unei infracțiuni.

Latura obiectivă:

a) elementul material prezintă două modalități alternative de comitere:

  • O primă ipoteză o constituie sesizarea prin plângere sau denunț cu privire la existența unei fapte penale cunoscând că aceasta este nereală ( fiind recunoscută în doctrina penală sub denumirea de marturie mincinoasă);
  • Elementul material la varianta tip constă într-o acțiune, constând în sesizarea organelor penale. Astfel, sesizarea la care se referă art. 268 C.pen. poate fi făcută prin plângere (inclusiv prin plângere prealabilă), sau printr-un denunț. Nu este necesar pentru existența infracțiunii ca actele de sesizare să fie în conformitate cu toate condițiile prevăzute de legea procesual penală;
  • Sesizarea trebuie să fie mincinoasă, faptele prevăzute de legea penală ce formează obiectul sesizării fiind nereale.
  • Nu este necesar pentru comiterea faptei în această modalitate sa fi fost identificat făptuitorul; în ipoteza în care petentul sau denunțătorul identifică în mod nereal și pe cel care a comis fapta prevăzută de legea penală în încadrarea juridică vor fi reținute ambele modalități alternative ale infracțiunii tip.

O a doua situație o reprezintă sesizarea în ceea ce privește săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o anumită persoană cunoscând că acestea este nereală ( învinuirea mincinoasă):

  • învinuirea îndreptată spre săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală trebuie sa fie mincinoasă.
  • învinuirea trebuie să se realizeze prin formularea unei plângeri depuse chiar și la un organ judiciar necompetent; nu este necesar pentru existența infracțiunii ca actele de sesizare să respecte toate condițiile prevăzute de legea procesual penală.
  • învinuirea mincinoasă poate fi realizată și prin denunț anonim, dacă ulterior este identificată persoana care a făcut sesizarea.

b) urmarea imediată: starea de pericol pentru înfăptuirea justiției penale.
c) legătura de cauzalitate: rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă:

– intenția directă sau indirectă;
– este necesar ca făptuitorul să fie de rea- credință, adică să sesizeze organele judiciare cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, cunoscând că aceasta este nereală;
-este nesemnificativ aspectul existenței infracțiunii mobilul sau scopul cu care au fost săvârșite, acestea pot fi avute în vedere de instanță la individualizarea pedepsei.

  • nu orice învinuire neadevărată conduce la reținerea infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.

Astfel, o învinuire nedreaptă,, poate fi făcută și cu bună credință atunci când făptuitorul este convins că cel pe seama căruia a fost pusă săvârșirea unei infracțiuni este vinovat și acela fiind de fapt nevinovat, în ultima situație nefiind antrenată răspunderea penală.” S-a mai reținut totodată în practica judiciară că nevinovăția persoanei acuzate și vinovăția acuzatorului sunt situații juridice diferite ,,care nu se deduc una din cealaltă, fiind necesar a se stabili în ce măsura respectivul autor a acționat cu rea-credință. Prin urmare, este greșită opinia organelor judiciare care, dispunând neînceperea sau scoaterea de sub urmărire penală a unei persoane pentru infracțiunea sesizată de autorul denunțului, procedează la inculparea automată a acestuia din urmă pentru denunțare calomnioasă, esențial fiind a se verifica existența laturii subiective a infracțiunii.

  • pentru existența infracțiunii, nu este necesară întrunirea tuturor condițiilor prevăzute Codul de Procedură Penală pentru modul de sesizare folosit,

Astfel, nu interesează mobilul, spre exemplificare, sesizarea mincinoasă are drept motiv răzbunarea) sau scopul, de pildă, sesizarea este formulată pentru că o persoană nevinovată să fie lipsită de libertate ca urmare a arestării preventive sau a condamnării); acestea pot fi avute în vedere de instanța la individualizarea pedepsei.

❗Varianta asimilată a infracțiunii

– constă în producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul dovedirii existenței unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de către o anumită persoană.
Crearea unor probe nereale sau ticluirea unor asemenea acestora în scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de către o anumită persoană;
Sintagma ,,producerea de probe nereale” constituie ilustrarea unor probe false în existența unui organ de urmărire sau a unei instanțe de judecată, în vederea dovedirii existenței unei fapte prevăzute de legea penală și/sau a acuzării pe nedrept de săvârșirea unei asemenea fapte a unei persoane nevinovate;
Iar prin ,,ticluirea de probe” se înțelege construirea de probe mincinoase (crearea unor bunuri, urme de scenarii mincinoase) în vederea dovedirii existenței unei fapte prevăzute de legea penală.
În cazul în care producerea sau ticluirea de probe mincinoase constituie ea însăși infracțiune (de pildă, falsificarea unor înscrisuri oficiale), se va reține concursul cu infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare.
În situația în care sunt realizate simultan sau în baza aceleiași rezoluții toate modalitățile alternative ale elementului material in ceea ce privește aceeași învinuire, se va reține unitatea naturală de infracțiune, iar nu un concurs de infracțiuni;

Dacă producerea sau ticluirea de probe are drept autor un organ de cercetare penală, procuror sau judecător, se va reține forma asimilată a infracțiunii de cercetare abuzivă, fiind pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

Formele infracțiunii:

  • Actele de pregătire și tentativa nu sunt incriminate, dar acestea sunt posibile.
  • Infracțiunea se consumă la momentul depunerii plângerii sau a denunțului ori al folosirii probelor mincinoase produse sau ticluite;
  • Infracțiunea poate fi săvârșită în formă continuată, caz în care se epuizează la momentul realizării ultimului act de executare.

Pedeapsa
Conform articolului 268 alin.(1) NCP, inducerea în eroare a organelor judiciare se pedepsește cu închisoarea pentru o perioada cuprinsă între 6 luni și 3 ani sau amendă, iar pentru varianta asimilată, adică producerea sau ticluirea de probe nereale, se reține pedeapsa cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

Cauza specială de nepedepsire

Art. 268, alin.(3) NCP prevede o cauză de nepedepsire în cazul în care făptuitorul declară, înainte de reținerea, arestarea sau punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s-a făcut denunțul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt nereale.

Un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *