CCR: neconstitutionalitate inițiativa legislativă pentru modificarea Legii 62/2011

1. 

Numărul deciziei
681 din 23 noiembrie 2016
2.  Cuvinte cheie
Legea dialogului social, lideri sindicali, salariați, concediere, statut special, Codul muncii
3.  Autorul sesizării
Guvernul României
4.  Obiectul sesizării.
Inițiativa legislativă pentru modificarea și completarea Legii dialogului social nr. 62/2011
5.  Motivarea sesizării.
Modificarea adusă Legii dialogului social contravine art. 16 din Constituție, deoarece instituie un privilegiu pentru liderii sindicali, în condițiile în care aceștia se află în aceeași situație ca și alți salariați ale căror posturi sunt desființate și urmează a fi disponibilizați. Deși liderii sindicali au un statut special, în sensul că sunt aleși în vederea apărării intereselor salariaților, în ceea ce privește situația obiectivă a desființării postului ocupat, ei se află într-o situație analoagă cu ceilalți salariați care nu ocupă funcții sindicale, deoarece concedierea nu are nicio legătură cu activitatea sindicală.
6.  Decizia Curții
Admite obiecția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile articolului unic pct. 1 din Legea pentru modificarea și completarea Legii dialogului social nr. 62/2011 sunt neconstituționale.
7.  Motivarea deciziei

Curtea constată că motivarea sesizării reprezintă o preluare și adaptare a considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 814 din 24 noiembrie 2015, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 60 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 53/2003 — Codul muncii, potrivit căruia „(1) Concedierea salariaților nu poate fi dispusă: […] g) pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical, cu excepția situației în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de către acel salariat.”

Pentru aceleași considerente acolo reținute, autorul sesizării consideră că și textul criticat în prezenta cauză este neconstituțional, în raport cu aceleași prevederi constituționale. Prin decizia menționată, Curtea a reținut că „protecția legală a persoanelor cu funcții eligibile într-un organism sindical se impune și trebuie să funcționeze exclusiv în raport cu activitatea sindicală efectiv desfășurată, fiind asigurată (…) de prevederile art. 220 alin. (2) din Codul muncii”.

Pentru a fundamenta soluția de constatare a neconstituționalității textului de lege menționat și a susține concluzia că protecția specială a liderilor sindicali împotriva concedierii trebuie să funcționeze exclusiv în raport cu activitatea sindicală efectiv desfășurată, Curtea a reținut, mai întâi, că potrivit art. 58 din Codul muncii, concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului și poate fi dispusă pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, și anume pentru motive care țin de persoana salariatului (prevăzute la art. 61) sau pentru motive care nu țin de persoana salariatului (prevăzute la art. 65).

Astfel, Curtea a statuat că „textul de lege criticat nu distinge între situațiile în care concedierea pentru unul din motivele prevăzute de art. 61 și 65 din Codul muncii ar avea legătură cu activitatea sindicală și situațiile în care nu există această legătură, doar în aceste din urmă situații concedierea pentru unul din motivele de la art. 61 și 65 putând fi justificată. Astfel, textul de lege criticat instituie o prezumție absolută a existenței legăturii între activitatea sindicală și unul din motivele de concediere prevăzute de art. 61 și 65 din Codul muncii. Or, protecția persoanelor alese în funcții de conducere ale organismului sindical trebuie să funcționeze exclusiv în raport cu activitatea sindicală efectiv desfășurată [astfel cum este prevăzută de art. 220 alin. (2) din Codul muncii], iar nu și în ceea ce privește activitatea profesională — de bază — a angajatului.”

Însă, în ipotezele în care nu există o legătură între activitatea sindicală și concedierea pentru unul dintre motivele prevăzute la art. 61 și 65 din Codul muncii, instituirea tratamentului juridic diferit al persoanelor cu funcții eligibile într-un organism sindical, și anume interdicția de concediere a acestora, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, instituind un privilegiu al acestor persoane față de ceilalți salariați, sub aspectul garanțiilor pentru neîngrădirea dreptului la muncă, ceea ce contravine dispozițiilor art. 16 din Constituție. Totodată, o asemenea prevedere obligă angajatorul la plata unei remunerații care să facă abstracție de situația concretă și obiectivă a salariatului față de care s-a constatat că nu corespunde profesional sau căruia i s-a desființat locul de muncă. Or, în lipsa muncii prestate, angajatorul nu poate fi obligat la plata unei remunerații care să facă abstracție de aceste situații concrete și obiective. Or, scopul unei astfel de reglementări, acela de a proteja activitatea sindicală, vine într-o evidentă coliziune cu interesele angajatorului, care este pus în situația de a suporta o sarcină excesivă, de natură a-i afecta esența dreptului de proprietate, cu consecința încălcării prevederilor art. 44 din Constituție.

În prezenta cauză, prin consacrarea unei soluții legislative care stabilește interdicția de concediere a persoanelor alese în organele de conducere ale sindicatelor, pentru alte motive decât cele care au legătură cu activitatea sindicală, și, cât privește aceste din urme motive, pentru o perioadă ce depășește durata mandatului, legiuitorul a încălcat, pentru aceleași motive, mai sus prezentate în esență, prevederile art. 16, 41 și 44 din Constituție. Este indiscutabilă, din această perspectivă, distincția pe care legiuitorul o face, în textul criticat în prezenta cauză, între motive de concediere care nu au legătură cu activitatea sindicală, respectiv „motive care nu țin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională”, și cele care au legătură cu activitatea sindicală, respectiv „motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariații din unitate”, câtă vreme utilizează în redactarea textului conjuncția disjunctivă „sau”. Astfel fiind, este clar că intenția legiuitorului a fost aceea de a extinde protecția liderilor sindicali dincolo de circumstanțierea realizată de art. 220 alin. (2) din Codul muncii, aceasta în condițiile în care Curtea Constituțională a statuat deja că o astfel de protecție trebuie să funcționeze exclusiv în raport cu activitatea sindicală efectiv desfășurată și astfel cum este prevăzută de art. 220 alin. (2) din Codul muncii.

Comments
Se incarca...
NU RATA!
Aboneaza-te la newsletter
Fii primul care sa primeasca ultimele stiri bune de citit dimineata la cafea.
Ramai conectat
close-link







.

PRINDE UN LOC







.
close-link
Aboneaza-te la continut exclusiv. Fii primul care afla noutatile.
Aboneaza
close-image