CCR. Arestare preventiva. Camera preliminara. Neconstitutionalitate.

1. 

Numărul deciziei
704/2016
2.  Cuvinte cheie
  Codul de procedură penală, mandat de arestare preventivă, libertate individuală, cameră preliminară, egalitate juridică
3.  Autorul sesizării
Tribunalul Călărași— Secția penală
4.  Obiectul sesizării
Dispozițiile art. 231 alin. (7) și art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală
5.  Motivarea sesizării
Prevederile art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16, art. 20 și art. 21, precum și dispozițiile art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece la confirmarea măsurii arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului nu se recunoaște dreptul apărătorului acestuia de a participa la dezbateri, textul prevăzând expres că după ascultarea inculpatului pune concluzii procurorul.

În ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală se susține că acestea afectează dispozițiile constituționale ale art. 2, deoarece, prin norma de trimitere potrivit căreia „Dispozițiile art. 225, 226 și 228— 232 se aplică în mod corespunzător”, se impune numai soluția de luare a măsurii arestării preventive, judecătorul de cameră preliminară neputând face și aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 227 din Codul de procedură penală care normează cu privire la posibilitatea respingerii propunerii de arestare preventivă.

6.  Decizia Curții
Admite excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală și constată că soluția legislativă care exclude aplicarea dispozițiilor art. 227 din Codul de procedură penală este neconstituțională.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată și constată că dispozițiile art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

7.  Motivarea deciziei
Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, în jurisprudența sa, a stabilit două criterii pentru existența legăturii textului criticat cu soluționarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, condiții care trebuie întrunite cumulativ, respectiv aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate. Prin urmare, condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat.

Astfel, cât privește pretinsa contrarietate a prevederilor criticate cu dispozițiile art. 16 din Constituție, Curtea constată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza juridică a normei. Principiul egalității nu înseamnă uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Încălcarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. Egalitatea formală ar conduce la aceeași regulă, în ciuda diferenței de situații. De aceea, inegalitatea reală, care rezultă din această diferență, poate justifica reguli distincte, în funcție de scopul legii care le conține.

Curtea constată că dispozițiile legale criticate se aplică tuturor inculpaților aflați în ipoteza normei. În plus, situația juridică în care se află inculpații arestați în lipsă nu este identică cu cea a inculpaților prezenți la momentul arestării preventive, pentru că, față de aceștia din urmă, privarea de libertate a primilor a fost dispusă în absența lor, situație care impune cu stringență instituirea ulterioară a unei proceduri speciale de executare a unui astfel de mandat de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului.

În acest sens, Curtea constată că, potrivit art. 231 alin. (4) și (7) din Codul de procedură penală, atunci când măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, organul de poliție va proceda la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi va preda un exemplar al acestuia, după care o va conduce, în cel mult 24 de ore, la judecătorul care a dispus măsura. Totodată, judecătorul va proceda la audierea inculpatului cu privire la fapta de care este acuzat și despre motivele pe care s-a întemeiat propunerea de arestare — conform art. 225 alin. (7) din Codul de procedură penală — în prezența avocatului acestuia și, numai după evaluarea acestei declarații în contextul probelor administrate, a motivelor avute în vedere la luarea măsurii și a concluziilor procurorului, va dispune confirmarea arestării preventive și executarea mandatului ori, după caz, revocarea sau înlocuirea arestului preventiv cu una dintre măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. b)—d) și punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reține că, fiind cea mai intruzivă dintre măsurile preventive, luarea măsurii arestului preventiv, indiferent de momentul procesual în care a fost dispusă, trebuie să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis și previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât și pentru organele de urmărire penală și instanțele de judecată. În caz contrar s-ar ajunge la posibilitatea limitării într-un mod aleatoriu a unuia dintre drepturile fundamentale esențiale într-un stat de drept: libertatea individuală. Este îndeobște admis faptul că libertatea individuală nu este absolută, însă limitarea sa trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) și ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. Așadar, standardul constituțional de protecție a libertății individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ ce consacră garanția împotriva luării arbitrare a măsurii preventive, care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă o procedură dublată de criterii juridice cu privire la existența rațiunilor care justifică arestarea.

În concluzie, Curtea constată că această deficiență de reglementare este de natură a încălca dispozițiile art. 23 din Legea fundamentală coroborat cu art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 21 alin. (3) din Constituție, deoarece persoana supusă măsurii arestării preventive este privată de libertate în afara unor cazuri și proceduri legale aprioric stabilite, iar câtă vreme norma în cauză poate fi interpretată, în absența oricăror altor criterii legale, în sensul legitimării privării obligatorii de libertate, persoana supusă măsurii nu poate beneficia de un proces corect și echitabil.

Comments
Se incarca...
NU RATA!
Aboneaza-te la newsletter
Fii primul care sa primeasca ultimele stiri bune de citit dimineata la cafea.
Ramai conectat
close-link







.

PRINDE UN LOC







.
close-link
Aboneaza-te la continut exclusiv. Fii primul care afla noutatile.
Aboneaza
close-image